Draga Cititor, Banuiesc ca timpul D-voastra este pretios. In fiecare om este indreptatita tendinta de a se deschide cuiva in care are incredere. Sper de aceea, ca sa gasesc din partea D-voastra intelegere pentru efortul modest, materializat in textul pe care Vi-l scriu, ce a nascut in mine din confruntarea a doua lumi aparent contrare, insa care, de fapt, supune omul la acelasi examen dur, al vietii. Prima si, poate, cea mai importanta problema in familiile de emigranti este problema limbii. Sigur ca aceasta nu este o tema care ar putea incape in limitele unui singur articol. Si nu este o tema oarecare. Este - daca vreti - nivelul la care se hotaraste soarta emigrantilor. Cine dintre noi, care are copii, nu-si doreste sa-si vada copiii realizati in viata, sa creasca sanatosi, inteligenti si, nu in ultimul rand, sa poata face fata dificultatilor vietii. Multe familii de romani stabiliti cu traiul la nemti (sau in oricare alt colt al lumii, eu vorbesc in cunostinta de cauza despre cei din Germania) tin sa-si invete copiii si limba romana. Fie ca o fac din convingere, fie dintr-o pornire cosmopolita. De regula, romana se vorbeste in familiile de romani versati in probleme de psihologie a copilului si care sunt convinsi de importanta majora a cunoasterii limbii materne intru o dezvoltare psihica sanatoasa a acestuia. Exista, de altfel, o intreaga literatura pe aceasta tema, care ar limpezi situatia critica in multe familii de emigranti. Nu toata lumea, insa, din diverse motive, ajunge sa ia cunostinta de aceasta literatura, fapt care le complica rezolvarea acestei probleme, facandu-i sa se indoiasca ca fac bine intrucat supun copiii la un efort suplimentar, subrezindu-le astfel fortele de competitori pe planul tarii de adoptie. Cert este ca faptul de a avea, la pornire, o dubla cultura, poate fi o binefacere, dar poate fi si cauza, daca nu a unei sfasieri, cel putin a unor tulburari. Copiii emigrantilor romani care se nasc in Germania, se pare ca vor fi nemti de origine romana. Dupa o lege recenta acesti copii obtin cetatenia german la nastere. Dupa care frecventeaza gradinita de copii, unde limba de comunicare, cum e si firesc, este cea germana. Copiii acestia par sa fie de la inceput perfect integrati, incepand viata ca si copiii nemti si asa se dezvolta. Pentru ei Germania nu mai e ca si pentru parintii lor o tara de adoptie, ci e tara lor. Contactul cu cultura de origine a parintilor il vor lua, in caz fericit, acasa, prin parinti, daca acestia se vor ocupa de acest lucru. In orice caz, acest contact va fi o realizare individuala si, in acest sens o binefacere. Mai dificila este oricum situatia copiilor veniti cu parintii - ei insisi emigrati - suficient de mici ca sa inteleaga bine ce li se intampla, dar si suficient de mari ca sa se fi "inradacinat" in solul limbii lor materne. Acoperiti de dragostea parintilor, vor suferi de lipsa copiilor cu care s-ar putea juca, si ce este mai important la aceasta varsta decat jocul. Nu ma voi opri asupra celorlalte probleme cu care se confrunta oricare emigrant la inceput, indiferent din care tara ar veni, pentru a nu depasi subiectul pe care ni l-am propus. Handicapati de dificultatea comunicarii, acesti copii se retrag in lumea lor si vor urmari de la distanta totul ce se petrece sub ochii lor, fara sa ia parte activa. In timp ce copilul sociabil va lega mai usor prietenie, invatand prin joaca si limba noua pentru el, copilul retras va avea necesitate de o perioada mai lunga pana va intra pe fagasul acestei limbi. Un lucru e clar, insa, ca toti copiii care sunt integrati la gradinita sau scoala, vor deprinde cea de-a doua limba, poate, mai inaintea parintilor. Aici este insa punctul fragil al problemei. Parintii, deseori, auzindu-si copiii vorbind nemteste, inceteaza sa-i observe si sa-i ajute in continuare, convinsi ca multdorita integrare s-a si realizat prin insusirea celei de-a doua limbi. Fara indoiala, multi copii se vor simti mai bine din clipa in care vor fi capabili sa comunice in limba proaspat invatata. Dar nu putini vor fi aceia care se vor simti impovarati de dubla identitate lingvistica. Este binecunoscut ca varsta copilariei e cea mai insemnata si mai fertila pentru insusirea limbii materne, ca de altfel si pentru multe alte lucruri. Un adevar care romane valabil indiferent de tara unde s-ar afla. O mama vorbeste cu copilul ei, inca de pe cand il poarta in trupul ei. Si, fireste, acest dialog intim il va purta in limba sa materna. Sa nu se uite vorba inteleapta, copilul ca si copacul, daca de mic se stramba, anevoie se mai indreapta, adevar pe care, deseori din comoditate ni-l asumam cu mare intarziere - atunci cand copilul intra in asa-zisa varsta a "ratiunii", ceea ce e mult prea tarziu. Propria noastra nepasare sau complexul de a apartine unei culturi inferioare (sic!) celei din patria de adoptie, pe de o parte, prejudecata ca dubla identitate lingvistica impovareaza mintea copilului, impiedicandu-l sa se impuna fata de colegii monolingvi, pe de alta, ca si cand nu ar exista zeci de exemple, care ar dovedi insusirea a doua limbi (= culturi), fara ca una sa fie in detrimentul celeilalte, ba dimpotriva, sunt doar cateva explicatii. Este suficient sa-l amintim doar pe Vladimir Nabokov, care noteaza cu nonsalanta intr-un text autobiografic urmatorul gand: "Am fost un copil normal trilingv…". Or, potrivit opiniei specialistilor in aceasta problema, se pare ca insusirea paralela a doua limbi nu este in raport direct cu cota intelectuala a copilului. In concluzie, conditia sinequanon in problema dublei identitati lingvistice este comunicarea in limba materna de la bun inceput; nu de la doi ani, nici de la sase ani. Totodata, nu mai putin important este sa se vorbeasca cu copilul in mod consecvent atat acasa cat si in societate doar in limba romana, fara a face o mixtura din cele doua limbi, care nu numai ca este foarte urata, ci si periculoasa, caci impiedica copilul sa inregistreze in mintea lui cele doua limbi in registre diferite. Sa ne patrundem de marele adevar, in chip definitiv, ca daca nu se introduce copilul in limba lui materna inca de cand e mic, prin cantece de leagan si povesti, el va risca sa ramana totdeauna strain de aceasta limba, chiar daca va reusi sa o inteleaga sau sa fie in stare sa poarte o discutie. Sa nu se uite ca pentru oricare om, copilaria ramane perioada cea mai intensa si plina de amintiri la care se va intoarce mereu de-a lungul intregii sale vieti. Un copil crescut din frageda copilarie cu valorile celor doua culturi, vorbind fluient doua limbi, se va distinge cu siguranta dintre ceilalti copii. Nu se cunoaste nici un caz in care cineva ar fi regretat cunoasterea a doua sau mai multe limbi, in timp ce reciproca e foarte raspandita. Cert este, ca parintii care-si lipsesc copiii de limba lor materna, fac, poate inconstient, o crima fata de viitorul lor ca oameni, privandu-i de dreptul lor la aceasta limba si vor provoca in sufletele acestor copii o criza a identitatii, care mai devreme sau mai tarziu va rabufni din ei, lasand o cicatrice pe psihicul lor. A nu-l invata pe copil limba lui materna, inseamna a-l lipsi de ceea ce are mai de pret si totodata este calea cea mai sigura de a ridica un zid intre noi si copii. Oricare zi in care nu s-a vorbit cu ei in limba materna este o piatra in plus la inaltarea zidului. Dificultatea de a te simti "acasa" intr-o limba, cand nu a-i crescut cu ea de mic, pare sa fie o lege, dincolo de cateva exceptii literare.