Apel la inimi-basarabeni!!!

A P E L L A I N I M I Mi s-a intamplat intr-o seara de iarna si daca era vara poate ca mai era inca ziua. Nu m-i s-a parut a fi fost mare lucru, dar abia acum imi dau seama de gravitatea celor intampate. Ma reintorcesem de doua zile intr-un oras pe care nu-l iubeam, dar care avea marele merit de a se fi numit capitala tarii. Nu prea eram legat de acel oras; nici nu ma nascusem acolo, nici nu locuisem acolo. Eu imi petrecusem primii ani ai vetii mele in sat, intr-un sat in care obiceiurile orasenesti erau departe de asi fi facut loc in comportamentul si mentalitatea oamenilor.Am zis ca m-am reintors in acel oras, de fapt strain mie, fiindca acolo locuia sora mea si unii prieteni, si eu obisnuiam, ori de cate ori gaseam ceva timp liber, sa trec pe la ei. M-am reintors de fapt la ei, dar cum faceau parte din „corpul” orasului, acesti indivizi erau de fapt o particica din acel gigant. Un adevarat colos comunist, exact asa cum s-a obisnuit lumea, aceleasi blocuri gemene, fara gust, care te fac sa te intrebi in ce parte a orasului te afli, daca ii esti strain.Dupa cum v-am mai spus, imi era scarba de acel oras, si nu din alta cauza, decat cea ca era exact opusul a ceea ce a insemnat satucul copilariei mele pentru mine. Era supraaglomerat, cu mirosurile fetide specifice care se amestecau si care-l caracterizau. Acest miros era ca o umbra hada, disproportionata de lumina unui bec chior ce lumineaza din partea opusa a felinarului. S-au daca ma gandesc la transportul in comun...ce de bine era in sat, cand dintr-o margine in alta, nu faceai mai mult de cincisprezece minute de mers pe jos. Cu toate acestea foarte multi prieteni de-ai mei s-au refugiat in acest imens morman de beton. La fel si sora mea a fost ispitita de oportunitatile ce le oferea capitala si in una din zile s-a mutat la prietenul ei, care avea un apartament in oras.Nu condamn pe nimeni, era clara importanta economica, administrativa, culturala a capitalei; aceste tentacule care i-au facut sa-si paraseasca rudele si casele parintesti.Asa ca-mi facusem obiceiul sa trec din cand in cand prin capitala, s-o vizitez pe sora-mea, sa mai beau o bere cu amicii si sa mai discut cu ei despre tot felul de lucruri. Interesant lucru, ca eu eram un stalp de legatura intre prietenii mei. Chiar daca nu traiau foarte departe unul de altul, se vedeau tot atat de „des” intre ei, pe cat ii vedeam eu pe ei, adica, se adunau doar cand ii „convocam” eu prin unul din acele nenumarate baruri ce le oferea orasul trecatorilor. Interesanta firea omului; imi pare ca ar fi uitat repede unul de celalalt...intr-un oras mare timpul devine mic...Dar sa revin. In una din vizitele mele in capitala, m-am inteles cu baietii si am ales un loc in care sa ne intalnim, dupa care vom mai vedea noi unde „ne vom retrage”. Asteptam la locul convenit, urmaream troleibuzele si microbuzele, sperand ca din fiecare sa iasa cei pe care-i asteptam. Nerabdator scosesem telefonul mobil si am incercat sa sun pe cei pe care-i asteptam. Dar, de undeva, aparuse pe neasteptate, o tipa, cam de vreo patruzeci de ani, poate putin ametita de alcool, si care incepu sa se ia de mine si de faptul ca am telefon mobil(in acele timpuri un obiect mai putin utilizat, si cu atat mai mult de cloaca sociatatii(asa mi se pare acum, dupa cele intamplate, ca acea femeie, anume din acel strat social facea parte)). (Spun ca de abia acum interpretez astfel acea intaplare). Si intr-o limba pe care o cunosteam, dar pe care imi placea sa o vorbesc doar cu locuitorii acelei tari in care aceasta limba este oficiala, incepu sa-si bata joc de mine si de faptul ca ma folosesc de acel instrument. Ceva de genul: „Ma pis eu pe unealta ta vorbitoare(cred ca ma auzise vorbind in romana la telefon), moldovean imputit! Va urasc pe voi toti, moldovenii! Sunteti niste starpituri!!!”. Dupa care, tot atit de brusc, aparuse sotiorul(cred) si o luase de acolo pe atat de neobisnuit pe cum aparuse.Am fost ramas inca cateva minute bune, inmarmurit, pana ce au aparut cei pe care-i asteptam. In conversatia care a urmat am fost foarte abatut si prietenii mei nu pricepeau ce s-a intamplat cu mine. Nu le-am povestit nimic, caci nu percepeam inca cele petrecute. Si acum cand scriu aceste randuri(zice lumea ca suntem in mileniul trei) ma intreb daca xenofobia, antisemitismul, nationalismul, discriminarea etnica(puteti sa-i spuneti cum vreti) a disparut? Sunt sigur ca n-a disparut si ca este o problema foarte spinoasa. Nu i se mai face asa o propaganda cum i se facea acum optzeci de ani, dar este tot atat de puternica, doar ca acum este pasiva, este intr-un stadiu de hibernare.Dupa cele ce mi s-au intamplat, acum cred ca am actionat ca un las nefacand nimc si cred ca exista o scuza celor petrecute. Am fost scuipat si calcat in picioare de un strain la mine acasa. Ar fi trebuit sa am curajul sa ripostez, dar cum, ca sa fiu si bun si tare? Nu intotdeauna desteptul trebuie sa cedeze... Ura fata de alte etnii ar trebui sa fie un sentiment condamnabil, mai ales acum cand ne laudam ca vrem sa intram in Europa...Ar trebui, dar prea marea idiotenie a unora nu ne poate lasa indiferenti la cele ce se petrec. Ma refer si aici si la cele ce mi s-au intamplat mie. Cum pot sa nu urasc aceasta sleahta de imputituri, hoti, criminali, care au fugit din tara lor si veniti in tara mea pentru a se pretinde de vita nobila? Si ma gandesc cat de vicleni au fost de ne-au putut manipula, sau, cat de tampiti am fost de nu ne-am dat seama de adevaratul lor scop. Unde ne este spiritul patriotic? Suntem atat de decazuti si de ignoranti, ca-i credem pe ei care pretind ca ne scriu noua, neamului de razesi moldoveni, istoria noastra adevarata!!! Cand te gandesti ca locuiesc de cel putin cincisprezece ani in tara si nici macar nu au facut efortul de a invata limba. Cine-i de vina? Noi, lasii de noi, care nici macar nu avem curajul sa le raspundem in romana cand discutam cu ei. Ba chiar ne simtim mandri de a le vorbi limba. Rusine noua, poporului moldav, caci aratam ca nu suntem in stare sa ne aparam demnitatea nationala!Nu sunt prounionist, dar sunt rusofob si mai ales pro spirit national, caci adevaratele radacini din samanta lui Decebal, Stefan si Codreanu ni le tragem si nu poate nega acest lucru nici un pretins istoric format in scoala comunista. Nici macar nu vreau sa citez sau sa parafrazez pe cineva in acest context. Cine-mi cere dovezi ale radacinilor noastre romanesti sa se care dracului in tara din al carui popor crede ca face parte!!!Este un apel al constiintei si nu al ignorantei, un apel la inimi si nu la ratiune, chiar un apel la instinct: „Uniti-va in chemarea inimii, impotriva celor care sub aparenta cadere a Uniunii Soviatice incearca sa ne „spele creierii”, pentru a ne putea manipula mai usor, urmandu-si scopul de a ne distruge orice urma de personalitate si mandrie!!!Uniti-va!!!”