Oleaka despre vremuri triste....

In curand, se implinesc 60 de ani de la foametea organizata in iarna anului 1947 de regimul sovietic in Basarabia. Saptamana trecuta, autoritatile de la Kiev au comemorat victimele foametei si represiunilor politice din 1933.Autoritatile noastre insa tac chitic, ignorand memoria celor peste 200 de mii de suflete care au murit atunci. Cu amintirile scriitorului Alexei Marinat, JURNAL inaugureaza o rubrica in care va gazdui marturii ale celor care au trecut prin calvarul foametei si au ramas vii.Era iarna anilor ’46-’47. In grupa de limba si literatura moldoveneasca, eram 14 studenti. Eram in anul I si Universitatea tot primul an era deschisa (de la 1 octombrie 1946). Eu ma demobilizasem din armata in iulie 1946. Vreo cativa eram din Transnistria, restul – din Basarabia, majoritatea din Chisinau.Foametea bantuia peste tot, in sate si la oras. Dimineata calcai peste oameni cazuti pe drum si inghetati. Veneau de la tara sa cerseasca in oras si nu le ajungea putere nici sa intinda mana.Printre studenti, in grupa noastra, cel mai sarman si mai bicisnic era Ion Osadcenco: lingea blidele in ospataria studenteasca. De cateva ori l-am prevenit ca daca am sa-l mai vad ca linge farfuriile de pe mese am sa-l bat, ne radeau studentii rusi. Ii dadeam portia mea de paine si, adaugator, ii dadeam paine comerciala (cu 9 ruble kilogramul); eram gruporg la sindicat si aveam insarcinarea de a imparti paine. Eu mai aveam taloane din armata si la gara era o cantina si un magazin de unde obtineam produse alimentare contra acestor taloane (conserve de carne, paine si zahar). Ceilalti, care erau din oras - Efim Levit, Igor Cretu, Baca Deleanu, Mila Camerzan, Efim Crimerman, Lapsker, Soloviova (le-am uitat numele mic) se mentineau cumva. Numai Osadcenco, care venise din Cahul, o ducea foarte greu. Ce sa zic de un biet student, cand profesorul de latina, Lototchi (prenumele nici nu-l stiam sau l-am uitat) cel mai bun latinist din URSS, murise de foame. ... Ne-am dus intr-o zi la Vasieni, cu Ion Racu (Racul isi zicea), coleg de clasa de la scoala medie din Valea Hotului (pe urma, a devenit profesor la Universitate). Ne dusesem la unchiul lui care lucra sef al punctului de vinificatie in Vasieni. Seara, sotia sa pregatise o mamaliguta si stateam la masa cu un stof de vin. Am intors nu stiu cum capul spre fereastra si am inghetat: era plina fereastra cu capete de oameni, care ne priveau prin geam. Unchiul lui Racu zise: „Am uitat sa inchid obloanele la fereastra, vin seara infometatii sa priveasca cum mancam”.A inchis dumnealui obloanele la fereastra, dar nu a pus oblonul la mintea mea. Pana acum imi sta in memorie o fereastra plina cu fete de oameni infometati, care privesc cu ochi holbati la cei din casa – sa vada cum mananca.A doua zi dimineata, am pornit din Vasieni cu un camion si cu o canistra de vin. Pe drum, camionul deschis - era un GAZ - tot sarea pe trupuri de oameni ca pe niste busteni sub omat. Murira de foame, cazuti pe drum si inghetati. Asta m-a inspaimantat si mai tare.- Doamne, cine o sa raspunda pentru toate acestea?! - i-am zis lui Racu.- Taci, nebunule, ca te aude cineva! – imi raspunse el. In camion mai erau cativa sateni care mergeau la Chisinau.Alexei Marinat, 29 noiembrie 2006 http://www.jurnal.md/articol.php?id=5827&cat=4&editie=si dupa asta moldovenii aleg tot kamuneaji.... yavv soke si natii!