Memorialul suferintei

Noaptea neagra din '49La 6 iulie s-au implinit 57 de ani de la noaptea neagra din 1949, cand 11.293 de familii de basarabeni au fost ridicate de la casele lor si deportate in Siberia si Kazahstan. In gospodariile lor s-au asezat "specialisti" veniti de aiurea pentru a-i "ajuta pe moldoveni" sa construiasca un trai nou. Astfel a fost pusa in practica hotararea Biroului politic al Comitetului Central al Partidului Comunist din URSS "cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenesti a chiaburilor, fostilor mosieri, marilor comercianti... Precum si a familiilor acestora."Martorii acelor evenimente spun ca, in unele cazuri, au fost ridicati toti cei gasiti acasa, chiar si copiii singuri, inclusiv sugarii.Potrivit statisticilor, in ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate in Siberia 11.293 de familii din Moldova, adica peste 35.000 de oameni. Aceste cifre, insa, nu reflecta intreaga proportie a dramei moldovenilor, deoarece numarul victimelor deportarilor a fost calculat estimandu-se cate trei membri de fiecare familie. Se stie, insa, ca au fost ridicate familii cu 7-8 si chiar 14 copii.Toate istorisirile fostilor deportati sunt tragice. Aceasta este, poate, una dintre cele mai groaznice, desi cand vine vorba de durere, gradele de comparatie sunt o dovada de insensibilitate si meschinarie. Istoria Nadejdei Vasiliev, pe care o publicam astazi, este redata telegrafic de insasi protagonista. Din aceasta poveste lipsesc foarte multe detalii, despre care protagonista - azi in vasta de 79 de ani - nu a mai vrut sa pomeneasca.Nadejda avea 14 ani in 1941, cand a fost deportata prima data. La intoarcere, desi nu avea inca varsta maritisului, mama a dat-o dupa un consatean care luptase in armata sovietica, "luase" Berlinul si avea pieptul plin de medalii. S-a gandit ca astfel Nadejda nu va mai fi deportata. Nu s-a intamplat asa. Era insarcinata cand, in 1949, a fost ridicata iarasi. A nascut in inchisoarea din Chisinau, in prezenta medicului si a militianului care avea baioneta indreptata spre ea, nu cumva sa fuga de pe masa de nastere "dusmanca poporului". Sotul ei, eroul, fusese pus sa aleaga intre nevasta si puterea sovietica. A ales sovietele.Astazi, ca un omagiu adus vinovatilor fara vina, celor care au indurat frigul Siberiei, dar si celor carora manualele de istorie le-au ascuns adevarul, le propunem o lectie de viata si demnitate, o poveste a unei femei curajoase si puternice, care a supravietuit doua deportari in Siberia, dar careia regimul stalinist nu a putut sa-i indoaie coloana vertebrala.Prima deportare12 iunie 1941. Tata si mama au plecat la pus tutun. Tutunul era singura noastra sansa de a capata ceva bani. In dupa-amiaza zilei a inceput sa ploua. Parintii s-au intors uzi acasa. Au luat ultimele schimburi, cele mai vechi. In sat se auzeau zvonuri despre represalii si multi dintre intelectuali, preoti, plecasera peste hotare, in Romania, insa familia noastra era mai numeroasa.Spre 13 iunie, noaptea, s-au auzit batai in poarta noastra si tata a deschis pentru ultima data. Au intrat in ograda noastra militieni, soldati, lucratori de la sovietul satesc. Ne-am trezit si noi, copiii, care nu pricepeam nimic din ce se intampla, dar cei veniti paseau peste noi, cautand documente de cumparare a pamantului, care erau in lada de pe cuptor. Pe tata il interogau, se "alcatuiau documentele". Aceste acte sunt si azi incuiate si tinute in secret.Spre ziua am fost anuntati ca, peste o ora si jumatate, trebuie sa fim pregatiti pentru a parasi casa. Tata si mama erau disperati, pregateau ce puteau pentru drum. Am fost anuntati ca drumul nostru duce spre Siberia. Surorile mamei erau la poarta. In ograda noastra n-avea voie nimeni sa intre. Sora cea mai mica, Valentina (avea 2 anisori), umbla in urma mamei si striga puii. Tanti Tamara o striga spre poarta, poate asa o va putea lua macar pe ea, ca s-o scape, dar copilul stie numai de mama.Caruta a fost incarcata cu cele mai necesare bagaje si a pornit. Rudele, doua bunici si un bunel, au ramas sa ne planga, dar nu ne puteau ajuta cu nimic. Bunica Pelaghia, care traia cu noi, a fost inchisa in casoaie, partea ce i se cuvenea din lucruri a fost dusa acolo, langa ea, celelalte obiecte, lucruri, au fost scoase la licitatie, aveau grija sa ne "trimita bani".Caruta a oprit la pichetul de graniceri, la marginea satului, unde i-am asteptat si pe ceilalti. In total eram opt familii, carutele au fost puse in rand si am luat drumul spre Chisinau. Acolo am fost incarcate in marfare, in care, inaintea noastra se adusesera cai. Cand am ajuns la Tiraspol, s-a transmis ca barbatii de la 18 ani sa se pregateasca de plecare, de trecere in alt vagon, pentru ca ei sa plece inainte si sa pregateasca case pentru sotii si copii.Tata a disparut in lagarul IvdelDe atunci nu l-am mai vazut pe tata. Din lagarul Ivdel, regiunea Sverdlovsk, unde a fost dus, au supravietuit prea putine persoane. Erau pusi la taiat padure, mancare li se dadea foarte putina. Paznicii victimelor muribunde trebuiau sa le lege picioarele si mainile, ca a doua zi sa-i poata incarca, pentru a-i scoate din teritoriu.Noi, mama si patru copii, am nimerit in apropiere de Omsk, regiunea Armezonsk, in satul Kapralika. Mama, impreuna cu alte femei, trebuia sa scoata apa dintr-o fantana cu ajutorul unui juncan. Lucratorul de la ferma, care ingrijea de animale, l-a spart cu furca la picior pe juncan. Rana se marea, iar seful fermei dadea vina pe mama. Li s-a spus ca daca juncanul nu se va vindeca, femeile vor fi date in judecata si eram in pragul unei noi tragedii. Insa dupa comprese, oblojeli, juncanul s-a vindecat, iar noi am fost salvati de o noua urgie, caci mama a ramas cu noi.Se apropia iarna, iar noi nu aveam nici haine, nici alimente. De lucrat lucra numai mama. Dupa un an si jumatate de cand ne aflam in Siberia, am fost incarcati in camioane si am ajuns la Omsk. Acolo am stat o saptamana. In gara era mare aglomeratie si se vorbea in diferite limbi. Familiile cu copii mici, printre care am nimerit si noi, au fost transportate in Surgut. Am ajuns in satucul Vasokii Mas, unde am fost cazati in satul lui Porosin. Gospodarii satului erau si ei deportati prin anii 1929-1930. Mama lucra la "Rab trest", acasa venea numai sambata, trestul era la vreo 5 km de satuc. Noi, copiii, primeam cate 200 g paine pe zi, mama primea la lucru cate 600 de grame. Sambata, cand venea mama acasa, ne impartea cate o bucatica de paine. Cea mai mica bucatica era a Valei, care vedea ca imparteala nu e pe dreptate si plangea. Mama o impaca, rupand si de la ea o bucata.Eu, fiind cea mai mare (aveam 14 ani), am fost inclusa in brigada de pescari. In acea brigada am lucrat patru ani de zile. Navodul avea 1000 de metri, trebuia sa tragem atent, fara galagie la mal, se pescuia numai noaptea. Ziua reparam navodul si ne odihneam putin. Acest lucru era foarte greu pentru un copil de varsta mea, adormeam din mers si cadeam. De acasa nu aveam nici o veste. Era razboi.Spre sfarsitul razboiului, au inceput a ajunge scrisorile noastre la Molovata. Se zvonea ca acei care au rude care au luptat pe front pot sa-si recheme rudele din deportare. Era si nenea Alexandru cu noi. Am primit documentele, parca se intrezarea o raza de lumina. Mama a plecat la comendatura la Surgut, comandantul a citit fugitiv actele si le-a aruncat pe podea exclamand: "Nikuda vi ne poedete. Vi zdesi naveki." Mama a luat actele de pe jos si s-a intors plangand.Comandantul controla prezenta noastra pe teritoriu. In una din vizite ii spune mamei ca noi suntem judecati pentru doua magazine (aveam acasa o magazie de tutun si una de cai, in traducere directa s-au primit doua magazine). Explicatiile mamei erau zadarnice, dorul de casa n-o parasea. Eu nu intelegeam ce inseamna patrie. In februarie 1943, ne venise o scrisorica din care aflam ca tata murise. In primavara anului 1944, in Molovata a murit bunica Anisia.Intr-o dimineata bunica fusese la sovietul satesc, ca sa roage sa fim ajutati pentru a ne intoarce acasa. Seful sovietului satesc era bolnav de tifos, bunica a deschis usa la odaia lui, bolnavul nu i-a promis nimic, in schimb bunica s-a molipsit si a murit repede dupa acea intamplare.Mama era cu gandul acasa, tot timpul se ruga.In septembrie 1946, mama si cu mine am impachetat bagajele pe care le aveam. Se astepta sosirea ultimului vapor pe Obi in anul acela. Imi amintesc ca pe malul raului era multa lume. In una din zile a aparut vaporul, am urcat cu totii si pluteam pe raul Obi. De la un timp au inceput sa apara sloiuri de gheata. Cu cat inaintam spre Tiumeni, cu atat apareau mai multi ghetari. In una din nopti, vaporul a ramas blocat. Se astepta sosirea unui spargator de gheata. Era noapte cand au aparut lumini multicolore. Lumea a iesit pe punte sa vada lumina salvarii. Iesise si mama cu Nastea, sora mai mica. Toata atentia era indreptata asupra spargatorului de gheata. In acea invalmaseala, sora mea a cazut intr-o gaura, se tinea numai in maini, dar a fost salvata. Vaporul isi continua cursa.Dupa o calatorie anevoioasa am ajuns la Tiumeni. Mama, eu si fratele Boris am plecat la gara cu o parte din bagaje. Nastea si Valea au ramas cu restul bagajelor. Toti plecasera din port, numai ele ramasesera. Paznicul, avand ultima masina la indemana, urcase bagajul si pe ele in masina. Paznicul le-a sfatuit pe surori sa strige: "Mama! Mama! Boris a ramas in gara, iar eu cu mama ne-am intors in port, pe drum am auzit vocile lor, ne-am urcat si noi in masina si am venit la gara. Cu chiu, cu vai am ajuns la Chisinau. Mama terminase banii, daduse ceva din lucruri unui sofer si am ajuns la Dubasari.Era luna noiembrie, ploua, noi ne-am adapostit sub un acoperis. Am trecut Nistrul, a innoptat, poarta bunelului era inchisa. Mama a sarit poarta si a batut la fereastra, bunelul a recunoscut-o si a aprins lumina. El se bucura de sosirea noastra, dar si se intrista. Era o foamete strasnica, tanti Frosea ne-a cautat haine si ne-a schimbat. Peste putin timp a venit nenea Alexandru si tanti Tamara. Ei nu aveau copii, in acea seara sora Nastea a plecat cu ei, au infiat-o. In casa noastra traia directorul scolii, noua ne-au dat voie sa traim in casoaie.In colhoz nu ne primeau, eram culaciIn 1947 s-a organizat colhozul. Carmuirea colhozului trebuia sa fie in casa noastra si noi am fost dati afara din casoaie. A trebuit sa plecam iarasi si am ne-am dus la bunelul Vasile. In colhoz nu ne-au primit, eram culaci. In 1948 m-am casatorit cu Profir Stavinschi. Ne straduiam sa facem o mica gospodarie, intre timp se strecurau zvonuri despre noi deportari, asa a si fost. La 8 mai 1949, dupa miezul noptii, s-au auzit batai in usa noastra. Cativa militieni activisti m-au dus la sovietul satesc, acolo mai erau femei arestate. Mama era plecata la o sora a bunelului, militia o cauta si pe ea. Boris era interogat sa spuna daca stie unde se afla mama.Mama a auzit ca am fost arestata si a venit singura acasa. Credea ca daca m-am casatorit, ma vor lasa in pace. Militianul o astepta, ea l-a rugat sa o lase o zi, trebuia sa taie porcul, el s-a invoit, manca friptura si bea cate un paharel. Mama si-a luat ramas bun de la rude, copii si a fost dusa la Susleni. Peste o zi a fost dusa la inchisoarea de la Orhei. Am stat cu mama intr-o celula, apoi am fost despartite. Paralele pe care le mai aveam, ni le-au luat. Eu eram insarcinata in luna a saptea. Din Orhei am fost dusa la inchisoarea nr. 1 din Chisinau. La 5 august am nascut un baietel. L-am numit Ilie. Starea mea era grava, am fost internata la maternitate, opt zile a stat militianul la usa mea, din cand in cand deschidea usa ca sa se incredinteze daca sunt pe loc. Dupa opt zile am fost dusa in inchisoare. Militianul era insotit de caine, in fiecare zi eram numarati, la sfarsitul lunii august ni s-a dat cate un sfert de patura pentru copil. Ne-au urcat in "ciornai voron" si am plecat spre gara, unde ne asteptau marfarele. Trenul a pornit spre Siberia. La Tiumeni am fost urcati in vapor, pe care am plutit mult timp. Intr-o zi, vaporul s-a apropiat de mal si noua ni s-a dat ordin sa coboram. Am mers prin padure, la un moment dat a innoptat si noi am dormit intr-o casuta. Era tare frig, haine nu aveam nici eu, nici copilul, duceam foamete.Barbatul ma intreba in scrisoare daca ma intorc acasa, ca el vrea sa se insoareIntre timp am primit o chemare la sovietul satesc, care se afla la 12 km de baraca. Am lasat copilul in grija unei femei si am plecat mai multi pe gheata raului Obi. Eu alergam inainte, simteam ca inghet. Cand am ajuns in sat, am intrat in prima casa. Era o casa de moldoveni, mi-au dezghetat obrajii, fruntea, la plecare mi-au dat paine si ceva alimente, mi-au dat si o saniuta in care am pus ce aveam. La comendatura m-au probozit ca nu-i scriu mamei. Dupa inchisoare, mama a stat in lagarul "Valea norocului" din Floresti, apoi a fost dusa in Siberia. Vroia sa stie ceva de mine si ma daduse in cautare. Cand a trebuit sa ma intorc, innopta, eu eram singura in taigaua imensa si o luasem pe un drum gresit. M-am ratacit. M-am intors inapoi. Pe la miezul noptii am ajuns acasa.Din Molovata nu ma puteau ajuta, ramasese acolo bunelul de 75 de ani si sora cea mica, care era in clasa a doua. Barbatul ma intreba in scrisoare daca ma intorc acasa, ca el vrea sa se insoare. Alti barbati, care luptasera ca si el pe front, au venit dupa sotii si impreuna s-au intors acasa. La mine nu a fost sa fie asa. El s-a casatorit cu o verisoara de-a mamei. In luna martie, nemaiputand suporta conditiile grele, copilul a murit. Lemnarul a facut o ladita in care am asternut mai intai fan, apoi am acoperit ladita. Am facut o adancitura in zapada, acolo a ramas copilul pentru totdeauna.Am inceput sa lucrez si mi se platea cate o rubla pe zi. De trei ori am fost pe "plutomatka", la Salehard. Dupa un timp am fost trimisa in expeditie cu brigada. Trasam drum prin taigaua siberiana, pana atunci nu calcase picior de om pe acolo. Cu aceasta brigada am lucrat patru luni. Intre timp, au fost intocmite acte prin care mi se permitea sa traiesc impreuna cu mama, pe care n-o vazusem de patru ani. Comandantul imi propunea sa astept pana in primavara, dar eu nu mai aveam rabdare si am pornit iarna, cu posta pe "veriovocika" si am ajuns la Samarovo, in raionul unde era mama. Niste oameni de unde lucra mama venisera cu darea de seama in raion. Impreuna cu ei am mai parcurs inca 200 de km.In tundra au ramas cei mai frumosi ani ai meiDe la intalnirea mea cu mama, viata mi s-a schimbat spre mai bine. Comandantul de sector ma sfatuia sa-i scriu lui Stalin rugamintea mea de a fi eliberata de pedeapsa. Am scris trei scrisori, care s-au intors cu acelasi rezultat - "Otkazati". Dupa moartea lui Stalin, am primit acte de eliberare. In 1956, primavara, am pornit spre casa. In urma, in paduri si tundra, ramaneau cei mai frumosi ani ai mei, dar toti erau inghetati in chinuri, lacrimi, foame, frig. La Chisinau am fost intampinati de verisorii nostri, Andrusa si Mihai. Eram in patrie, ne apropiam de Molovata si de batranul Nistru. Ne-a primit bunelul Vasile. In timp cat am lipsit, barbatul meu reusise sa aiba trei copii. Nu aveam de ales, iata de ce am decis sa raman singura. Intre timp, casa noastra nimerise pe linia a treia de evacuare, pentru ca se construia barajul de la Dubasari, mama a rugat primarul sa ne-o vanda noua, ca sa construim o casuta, insa a fost refuzata. Din materialele casei noastre a fost construita o casa pentru specialisti. Primul locatar a fost un agronom, Mihail Golub. Nu departe de acea casa ni s-a dat si noua loc sa construim. Cu greu am ridicat casa, ca sa nu stam pe usi straine.Reabilitarea din 1990, nu a adus pentru noi nici o restituire a pagubelor materiale pricinuite. Se spune ca dreptatea e la fundul marii. Mari is multe si degeaba o caut.