Immanuel Kant

Immanuel Kant (1724 - 1804) , intemeietorul filozofiei clasice germane , unul dintre cei mai mari ganditori ai epocii moderne. Lucrarile perioadei denumite "precriticiste" (1746-1770) reflecta, prin multilaritatea lor, problematica complexa a epocii "luminilor", aspiratiile spre eliberare, progres social si stiintific. Ele sunt dominate de critica marginirii rationalismului dogmatic, de incercarea de a verifica rolul experientei in cunoastere, precum si preocuparea de a elabora o metoda propice filozofiei . In lucrarea "Istoria generala a naturii si teoria cerului"(1755) , Kant a formulat o ipoteza asupra formarii sistemului solar, facand "prima bresa" in conceptia metafizica despre natura si inlaturan teza "impulsului primar". In perioada "criticista" ( de dupa 1770 ) , Kant a elaborat sistemul sau idealist expus indeosebi in trei lucrari fundamentale: "Critica ratiunii pure", consacrata teoriei cunoasterii, "Critica ratiunii practice" , consacrata eticii si " Critica puterii de judecare", consacrata esteticii si teoria finalitatii naturii. In "Critica ratiunii pure" Kant analizeaza problema posibilitatii si valorii stiintei pe baza fizicii newtoniene, prima sinteza stiintifica profunda a matematicii cu experimentul, model al tuturor disciplinelor stiintifice ulterioare. Plecand de la existenta reala a unor elemente apriorice in cunaosterea fizica si matematica , Kant le absolutizeaza si intemeiaza obiectivitatea si procesul cunoasterii stiintifice pe functia sintetica a formelor apriori ale sensibilitatii (spatiul si timpul ) si ale intelectului. Intrebarea fundamentala a "Criticii ratiunii pure" ("Cum sunt posibile judecatile sintetice apriori?") vizeaza tocmai valorile de obiectivitate si progres ale stiintei. Cercetand procesul cunoasterii pentru a raspunde la aceasta intrebare, Kant evidentiaza rolul activ al subiecatului in cunoastere , deosebirea de esenta dintre senzorial si logic si dintre analitic si sintetic, dintre legea stiintifica si regularitatile empirice (inductive). Ceea ce aduce nou Kant in problema teoriei cunoasterii este ideea unor sinteze intelectuale cu caracter de universalitate si necesitate, prin care se explica si valabilitatea si procesul cunoasterii. Ca reactie fata de empirismul sceptic al lui Hume, se constituie apriorismul kantian, care absolutizeaza anterioritatea logica si metodica a universalului. Prin absolutizarea rolului constructiv al subiectului se constituie "idealismul transcedental" kantian, varianta a idealismului gnoseologic modern. Prin transformarea distinctiei intre constiinta umana relativa ("fenomenul") si obiectul insusi ca absolut dat ("lucru in sine") intr-o opozitie radicala, Kant ajunge totodata la agnosticism . Teoria kantiana a antinomiilor pune in evidenta miscarea dialectica a gandirii , ridicand totodata problema importantei deosebite a unui gen de contradictii formale care apar in mod necesar in procesul cunoasterii. Cu tot epilogul ei agnostic, monumentala opera a lui Kant reprezinta cel mai important moment al epistemologiei clasice, influientand intreaga dezvoltare ulterioara a teoriei cunoasterii. Analiza kantiana a cunoasterii refundamenteaza luminismului la un nivel superior , aprofundand intelegerea rolului gandirii rationale in activitatea si creatia istorica. Etica lui Kant se impune prin ideea de factura luminista a "autonomiei morale", a independentei morale fata de religie. In "interpretarea metafizica a moravurilor" si in "Critica ratiunii practice" , Kant surprinde elementul de mare importanta istorica al apecificului eticului in raport cu teoreticul, juridicul si esteticul, punand problema intemeierii eticii, Kant duce insa autonomia eticului pana la izolarea acestuia de stiinta, de cunoastere si de creatia umana, agungand la rigorismul imperativului categoric, expresie a aderarii sale la teza caracterului absolut, etern al normelor morale. Estetica lui Kant ( elaborata in "Critica puterii de judecare"), analizeaza specificul esteticului in raport cu cunoasterea stiintifico-teoretica si cu eticul, formuland principiile esteticii filozofice, care au capatat apoi o mare dezvoltare in cultura moderna.