Dramaturgie

OPORTUNITATISerafim Ponoara si dramaturgia nationalaCred in viabilitatea unui teatru ca alternativa a celui cu care ne-am obisnuit. Teatrul de antrepriza mi se pare legitim estetic: adecvarea unui proiect artistic la o modalitate concreta de expresie. Un atelier de creatie unde sa fie probate valoric spectacolele vizand reinnoirea dramaturgiei nationale contemporane. Vorbind de antrepriza ma refer nu doar la conditia actorului care trebuie sa-si schimbe periodic "pielea", ci si la directorul de scena, dator sa inoveze pentru a nu deveni manierist (in cel mai bun caz!) si la scenograf, presat de scenele mici sa regandeasca si sa recompuna "spatiul gol" al lui Peter Brook.Un teatru de antrepriza (primele incercari reusite le-a facut Mihai Fusu) ar fi in stare sa demonstreze spiritul investigator, dorinta fireasca de a iesi din tipare si mimare, de a strapunge justificat aisbergul dramaturgiei autohtone. Problema pieselor noastre trebuie sa fie problema scenelor noastre: experimentul in sine, fara finalitate in luminile rampei, ce nu porneste de la nici o ipoteza de program artisitc si managerial concret, ramane a fi o naluca. Lipsa legislatiei, ce ar permite in mod real existenta unor formule teatrale de alternativa, sufoca orice initiativa, oricat de ingenioasa ar fi. Calapoadele si imprumuturile alandala nu numai ca nu stimuleaza concurenta, dar nici nu ne permit investigatii "in zone virgine" ale dramaturgiei nationale. Antrepriza ar intruchipa verificarea practica a unor procese moderne teatrale si a unor texte de tip nou: Mihai Fusu a colindat cu "A 7-a cafana" festivaluri si tari europene spre deosebire de teatrele care au montat piese "europene" fara a mai ajunge in Europa cea mare.Sunt sigur ca Teatrul Piesei Contemporane are sanse sa devina realitate. Hulirea dramaturgiei (si dramaturgilor!) moderne, ca si leganarea confortabila in hamacul vesnicelor iluzii ca numai cu piese de imprumut vor "globaliza" planeta - sunt tendinte extrem de paguboase. Indiscutabil, pentru a urni carul din loc, trebuie sa fim sustinuti si de stat. Teatrul este arta care nu poate supravietui decat subventionata (asa e de cand au aparut "mascaricii"): de regi, de milionari, de guverne, de dictatori, de tirani... Moliere a avut regele sau - Ludovic al XIV-lea, Stanislavski - milionarul sau, Sava Morozov (dar si Maxim Gorki!), teatrul "Globus" - guvernul englez, Cabaretul berlinez - dictatorul sau, Adolf Hitler, Teatrul Mare din Moscova - tiranul sau, Iosif Stalin... Daca nu ai regi, milionari, guverne cu cap, tirani si dictatori - nu faci teatru, domnule! Nici de stat, nici de antrepriza: dura lex sed lex.Cand vor apare si pe meleagurile noastre milionari legali (ilegali avem destui!) atunci va fi posibil si la noi un teatru de antrepriza. Putinii sponsori de azi nu ne pot salva (chiar de ar dori!), fiindca legea sponsorizarii in forma actuala e anacronica si hrapareata. "Mecenatizarea" poate sprijini fenomenul teatral doar in momentul cand aceasta "pravila" va fi indreptata precumpanitor spre arta nu doar teatrala!). Pentru ca interesul mecenatului sa fie dirijat spre investitia in cultura, sponsorul trebuie sa aiba anumite avantaje legitime, obtinute gratie acestor plasamente financiare in arta. Deci, nici in acest caz, sponsorizarea nu poate inlocui integral politica stimulativa adoptata de stat fata de procesul teatral - ea o poate sustine temeinic.Deocamdata suntem la cheremul bugetului si subventionarile (oricat de baronoase ar fi) trebuie contemplate cu mai putin patetism: nicaieri in lume nu se platesc esecurile repetate. Daca se naste un teatru de proiecte trebuie sa existe, neaparat, si o lege inteligibila in masura sa explice care e statutul teatrului, obligatiunile pe care le are fata de stat, dar si obligatiunile statului fata de acest teatru de alternativa; partial particular, dar sustinator al politicii culturale a tarii, nu a mofturilor patronului. Devine din ce in ce mai evident ca incepem sa ne obisnuim cu ideea ca Purgatoriul perioadei de tranzitie a apus. Dar o facem pe mortul in papusoi cand vine vorba de cele doua cai inevitabile ce ne asteapta: Raiul si Iadul. Desigur, toti se vad cocotati in rai si atunci ce ne facem cu "Divina comedie"?Succesele noastre (o stim bine cu totii!) sunt numai si numai internationale, pe cand esecurile raman si in continuare a fi strict nationale. Mentinerea pe acelasi taler a tuturor teatrelor, fara a se tine cont de stacheta valorii, negand premeditat teatrul de antrepriza, inseamna "un pas inainte si doi inapoi". In momentul cand toti vorbesc cu bulucul de "globalizare" (unii chiar sunt gata s-o faca maine-poimaine!), fara a cam sti ce inseamna asta, nu ar fi mai bine s-o incepem noi cu "republicanizarea" dramaturgiei nationale pe care multi si o cunosc, si stiu ce inceamna.As continua neprecurmat solilocul dramaturgiei teatrale si antreprizei, dar cunosc un "adevar pur national": dezbaterile teatrale sunt foarte bune, utile si fara noima, fiindca prelungesc alte dezbateri foarte bune, utile si fara noima, care anticipeaza noi dezbateri foarte bune, utile si fara noima, care la randul lor...Stop!!! "Povestea cu cocosul rosu" a lui Serafim Ponoara nicicand nu se va ponori pe planul lui badea Mior...