INTRBAREA PECENEGA

REVISTA ISTORICĂ, SN, 10, 1999, 1-2, p. 41-55Dunărea în epoca bizantină (secolele X-XII):o frontieră permeabilăALEXANDRU MADGEARU Pentru Imperiul Roman, Dunărea a reprezentat frontiera ideală, o demarcaţie netă între Oikumene şi Barbaricum. O frontieră nu numai politică şi militară, ci şi mentală. Depăşirea ei prin cucerirea Daciei a fost o situaţie de excepţie 1. Dealtfel, Imperiul Roman a renunţat destul de repede la acest avanpost nord-dunărean, repliind apărarea exclusiv pe Dunăre prin retragerea efectuată de Aurelian. După 275, fortificarea Dunării s-a intensificat. Au existat două mari etape de consolidare a limes-ului dunărean prin construirea a numeroase noi fortificaţii: la sfârşitul secolului al III-lea şi la începutul celui următor, iar a doua în prima jumătate a secolului al VI-lea. Limes-ul Dunării de Jos a rezistat destul de mult. Armata romano-bizantină a purtat lupte grele cu avarii şi cu slavii pentru menţinerea stăpânirii asupra Dunării. Importanţa controlului asupra fluviului reiese şi din faptul că tratatul de pace bizantino-avar din 598 prevedea ca Dunărea să rămână sub stăpânirea Imperiului. Căderea limes-ului nu s-a petrecut brusc, ci a fost un proces relativ îndelungat (ceea ce arată că Imperiul s-a străduit să menţină cât mai mult controlul asupra frontierei dunărene).Flota bizantină a exercitat un control asupra fluviului chiar şi după ce zona Dunării de Jos a fost pierdută de Constantinopol. În secolele VII-X au existat mai multe împrejurări în care Imperiul Bizantin şi-a apărat interesele prin ofensive desfăşurate la Dunăre (vezi mai jos)2.Dunărea a redevenit frontieră a Imperiului Bizantin prin războaiele purtate de Ioan Tzimiskes în 971 şi apoi de Vasile II în 1000-1001. Teritoriul recucerit de la Bulgaria a fost apoi organizat într-o themă, care a căpătat denumirea de Paradunavon sau Paristrion. A avut oare Dunărea aceeaşi poziţie în strategia ---------------------------------------------------------------1 Este adevărat că Dacia lui Decebal se afla într-o poziţie intermediară între civilizaţia romană şi Barbaricum, sau cum spunea Eugen Cizek, un regat de tip elenistic, astfel încât cucerirea lui Traian poate fi privită ca o integrare în lumea romană a unui spaţiu care făcea parte deja din Oikumene (E. Cizek, L’image de l’autre et les mentalités romaines aux Ier-IVe siecles de notre ére, în “Cahiers roumains d’études littéraires”, 1988, 4, p. 8).2 Vezi A. Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII-VIII, Bucureşti, 1997, atât pentru procesul de destrămare a limes-ului, cât şi pentru menţinerea unor forme de dominaţie bizantină în secolele VII-X.41 ---------------------------------------------------------------generală a Imperiului Bizantin ca şi în epoca romană? Cu alte cuvinte, a fost Dunărea aceeaşi frontieră menţinută cu tenacitate şi aceeaşi limită mentală între două lumi ? La prima vedere, da. :n realitate, se pot constata unele deosebiri, care evidenţiază atât mutaţiile petrecute în politica militară a puterii de la Constantinopol, cât şi un nou mod de a percepe spaţiul barbar şi, respectiv, zona periferică a Romaniei.Nu vom prezenta aici amănuntele organizării militare şi administrative ale zonei dunărene în epoca bizantină 3. Ne vom opri asupra unor fapte care scot în evidenţă poziţia regiunii în concepţia strategică a Imperiului şi, de asemenea, în universul mental al bizantinilor.Reţeaua de castre, legate prin drumuri şi - în unele sectoare - prin turnuri de observaţie, pe care au dezvoltat-o romanii la Dunărea de Jos, avea misiunea de a preveni orice agresiune venită din Barbaricum. Au fost speculate diferitele avantaje oferite de teren şi s-a acordat o atenţie sporită punctelor aflate în apropierea vadurilor. În secolele IV-VI, fortificaţiile de pe limes erau ocupate cu trupe permanente (ale căror nume le cunoaştem mai ales din Notitia Dignitatum). În secolul al VI-lea începe să se producă o modificare în concepţia apărării frontierei. Se menţin unităţile de frontieră (limitanei sau ripariensis), dar creşte rolul trupelor compuse din barbari foederati. În acelaşi timp, deşi multe fortificaţii sunt refăcute sau construite a fundamentis sub Anastasios şi Justinian, se constată o anumită neglijare a frontierei dunărene. Cronicarii vremii o evidenţiază. Agathias spunea (exagerând, dar nu prea mult) că invazia kutrigurilor din 558/559 a fost posibilă deoarece ei au găsit fortificaţiile de la Dunăre “pustii” (în sensul că nu aveau trupe) 4 .Realitatea este că limes-ul epocii lui Justinian nu a fost prea eficient, deşi densitatea fortificaţiilor era mare. Unele dintre oraşele de pe frontieră au simţit nevoia să-şi organizeze singure apărarea, spre sfârşitul secolului al VI-lea. Theophylact Simocatta (VII. 3) aminteşte o asemenea gardă cetăţenească din orăşelul Asamum. S-au ridicat chiar fortificaţii modeste, cu val de pământ, de către comunităţile locale, precum cea de la Nova Cerna 5. Astfel, secolul al VI-lea poate fi privit ca o perioadă de tranziţie spre viitoarea concepţie strategică bizantină (din secolele IX-XI), bazată pe preeminenţa forţelor locale - stratioţi sau symmachoi barbari. Aceste forţe locale nu erau însă suficient de puternice pentru a rezista presiunii invadatorilor barbari. Victoriile - atâtea câte au existat în secolul al VI-lea - au aparţinut armatei de manevră (comitatensis), care se deplasa acolo unde era nevoie. ---------------------------------------------------------------3 Vezi şi studiul nostru The military organization of Paradunavon, “Byzantinoslavica”, 60, 1999, 2.4 FHDR II, p. 479.5 A. Milcev, S. Angelova, Archäologische Ausgrabungen und Forschungen in der Gegend "Kaleto" (Die Festung) beim Dorfe Nova-Cerna, Regierungsbezirk Silistra, während der Jahren 1967-1969, Sofia, 1971.42 ---------------------------------------------------------------Cu toate neajunsurile pe care le constatăm în secolul al VI-lea, frontiera dunăreană a rămas un sistem defensiv bine pus la punct, compus din fortificaţii solide (cu caracter mixt, militar şi civil), care au continuat să fie folosite şi reparate până la finele secolului al VI-lea şi chiar până la începutul celui următor. În cele mai multe cazuri, funcţia lor militară s-a menţinut până în anii ’90 (atacul avar din 593 a fost foarte grav). Destrămarea limes-ului s-a petrecut destul de lent şi în mai multe etape. Unele sectoare au rezistat până în jurul anului 614. Cu alte cuvinte, unele aşezări fortificate au reuşit să supravieţuiască destul de mult, în pofida numeroaselor încercări prin care a trecut zona Dunării de Jos începând cu anii ’70 ai secolului al VI-lea. Practic toate aceste fortificaţii au suferit distrugeri de-a lungul secolului al VI-lea, dar în cele mai multe cazuri ele au fost refăcute (unele de mai multe ori). Distrugerile finale se constată în general în jurul anului 614. Unele aşezări (de acum ruralizate) s-au stins treptat, fără a exista un sfârşit violent. Au existat deci voinţa şi puterea de a menţine cât mai mult viaţa urbană. Caracterul urban al fortificaţiilor din provinciile dunărene se păstrează până în ultimele două decenii ale secolului al VI-lea, uneori până la începutul secolului al VII-lea 6. Prin aceasta, fortificaţiile de la Dunăre au reprezentat cu adevărat o demarcaţie netă faţă de lumea barbară de pe malul stâng al fluviului: o frontieră a civilizaţiei, înţeleasă chiar etimologic (de la civitas).Această situaţie contrastează cu cea pe care o vom întâlni în cazul secolului al XI-lea: un număr de fortificaţii care de la bun început au avut un aspect mai mult rural şi dintre care unele au fost rapid abandonate.În epoca romană şi romană târzie, Dunărea a fost apărată nu numai prin cetăţi, ci şi de către o puternică flotă constituită încă din sec. I d. Chr. (Classis Flavia Moesica). Ea era folosită în operaţiuni combinate de ofensivă la nord de Dunăre. Mai multe dintre fortificaţiile de pe limes-ul dunărean serveau şi ca porturi (Halmyris, Noviodunum, Carsium, Capidava etc.) 7. Forţa navală bizantină nu a dispărut de pe Dunăre după căderea limes-ului. O serie de conflicte din secolele VII-X au implicat participarea flotei militare bizantine pe Dunăre. Misiunea sa era de a opri înaintarea inamicului în direcţia capitalei sau de a efectua manevre de învăluire asupra inamicului aflat la sud de Dunăre (bulgarii, ruşii lui Sviatoslav). Războaiele împotriva Bulgariei purtate de Constantin V (în 756, 763, 767) au avut succes datorită înaintării flotei bizantine pe Dunăre până la Durostorum. S-a vorbit chiar de existenţa unui comandament naval bizantin la Dunăre, în secolul al IX-lea, cu sediul la Lykostomon (Chilia sau Vâlcov). Nu există însă temeiuri suficiente pentru a identifica acel Lykostomon menţionat în dedicaţia “Lexiconului” patriarhului Photios, cu localitatea de la gurile Dunării. În orice caz, o serie de ---------------------------------------------------------------6 Am prezentat pe larg procesul de destrămare a limes-ului în studiul The Downfall of the Lower Danubian Late Roman Frontier, RRH, 36, 1997, 3-4, p. 315-334.7 Vezi acum O. Bounegru, M. Zahariade, Les forces navales au Bas-Danube et a la Mer Noire aux Ier-VIe siecles, Oxford, 1996.43 ---------------------------------------------------------------sigilii atestă o anumită prezenţă militară bizantină la Dunăre, în secolele VIII-IX 8. Ultimul caz în care este relatată în mod amănunţit participarea flotei bizantine la operaţiuni pe Dunăre este războiul din 971 contra lui Sviatoslav. Atunci, ca şi pe vremea lui Constantin V, prezenţa flotei a fost decisivă în câştigarea asediului oraşului Dristra, mai ales dacă ne gândim la efectul pe care l-a avut utilizarea “focului grecesc”.După recucerirea zonei Dunării de Jos, Ioan Tzimiskes a hotărât ca Dunărea şi oraşul Dristra să fie puse sub protecţia flotei. Aşa se explică de ce la Păcuiul lui Soare a fost construită imediat o cetate care avea funcţia de bază navală. Rolul ei era de a preveni alte atacuri ruseşti 9.După 971, mai sunt cunoscute unele referiri sporadice la operaţiuni desfăşurate de flotă. Astfel, în 1046 sau 1047, ea a primit de la împăratul Constantin IX ordinul să împiedice trecerea Dunării de către triburile pecenege conduse de Tyrach. Au fost trimise de la Constantinopol 100 de trireme 10. Folosirea flotei este atestată şi în cursul războiului lui Alexios I Comnenul contra pecenegilor, în anul 1088. Ea era comandată de Gheorghios Euphorbenos şi avea misiunea să taie retragerea pecenegilor 11. În aceste împrejurări a ajuns probabil la Dristra şi mesajul comandantului flotei imperiale Constantin Dalassenos (droungarios ton ploimon), al cărui sigiliu a fost publicat recent 12. În ambele cazuri, este vorba de nave trimise de la Constantinopol, nu de o flotă a Dunării. Nu mai exista o forţă navală staţionată permanent pe Dunăre, care să poată preveni incursunile pe care barbarii le puteau declanşa folosindu-se de numeroasele vaduri. Se pare că misiunea apărării navale a Dunării era încredinţată flotei care staţiona la Anchialos (Pomorje) sau la Messembria (Nesebăr) 13. În orice caz, atunci când avem informaţii despre trimiterea unei flote la Dunăre, ştim că aceasta era trimisă de la Constantinopol 14.În epoca existenţei themei Paradunavon (secolele XI-XII), celebra thalassocraţie bizantină începea să decadă 15 şi nu va mai trece mult timp până la cedarea controlului asupra mării veneţienilor, iar apoi genovezilor. Chiar Alexios I a fost cel care a fost nevoit să apeleze la ajutorul flotei veneţiene pentru a pune capăt agresiunii regatului normand din Sicilia, în 1081-1082. Rolul redus al flotei în apărarea şi menţinerea frontierei dunărene constituie o deosebire însemnată faţă de ---------------------------------------------------------------8 Vezi A. Madgearu, Continuitate..., p. 144-149 - cu bibliografia problemei.9 P. Diaconu, Quelques problemes relatifs a la forteresse byzantine de Păcuiul lui Soare, d'apres les dernieres fouilles archéologiques, “Dacia”, NS, 10, 1966, p. 370.10 Skylitzes-Kedrenos, FHDR, III, p. 155.11 Ana Comnena, FHDR, III, p. 99.12 I. Jordanov, Neizdadeni vizantijski olovni pecati ot Silistra (III), “Izvestija na Narodnija Muzej”, Varna, 24 (39), 1988, p. 96, nr. 11.13 H. Ahrweiler, Byzance et la mer. La marine de guerre, la politique et les institutions maritimes de Byzance aux VIIe-XVe siecles, Paris, 1966, p. 167.14 Vezi şi P. Diaconu, op. cit., p. 370.44 ---------------------------------------------------------------epoca romană. Dealtfel, unele dintre vechile porturi nici nu au mai fost utilizate (Capidava, de exemplu). Cetatea de la Păcuiul lui Soare a fost transformată în aşezare fortificată fără funcţie navală, după noua ofensivă bizantină din 1000/1001 (după ce fusese abandonată între circa 976 şi 1000/1001) 16. În acel moment, ruşii nu mai prezentau nici un pericol (anterior ei desfăşuraseră ofensive pe mare şi pe Dunăre, folosind mici ambarcaţiuni). Pecenegii, chiar deveniţi ostili, nu erau o putere navală. Astfel, s-a renunţat la apărarea liniei Dunării printr-o flotă staţionată pe fluviu. A fost şi acesta un aspect al declinului general al puterii navale bizantine în secolele XI-XII. Apărarea provinciei dunărene în vremea lui Vasile II se baza aproape exclusiv pe fortificarea malului drept al Dunării. În această privinţă, s-a întreprins o activitate constructivă considerabilă (care o continua pe cea din vremea lui Ioan Tzimiskes). Cercetările arheologice au constatat refacerea mai multor foste fortificaţii romane, pe aceleaşi amplasamente (Garvăn, Hârşova, Capidava şi altele, mai puţin cunoscute prin săpături), sau ridicarea altora noi (Păcuiul lui Soare, Nufăru). Este adevărat că frontiera dunăreană bizantină rămâne încă destul de puţin cunoscută, în comparaţie cu limes-ul roman. Aceasta, şi din cauza unui anumit dezinteres al arheologilor bulgari pentru fortificaţiile de epocă bizantină. (Situaţia este diferită în cazul sectorului iugoslav al frontierei bizantine, unde există o serie de cercetări exemplare). Încă nu poate fi elaborată o monografie a frontierei bizantine de la Dunăre, fiindcă sectoare întregi rămân foarte puţin cunoscute (de exemplu, între Vidin şi Svitov).După 971, strategia Imperiului a mizat un timp pe prietenia pecenegilor, cu care s-a încheiat un tratat de alianţă chiar cu prilejul înfrângerii lui Sviatoslav. Relaţiile cu pecenegii s-au menţinut paşnice până în 1027. Gravitatea atacului peceneg din 1027 se explică, poate, prin efectul de surpriză, care a ţinut nu numai de atacul în sine, ci şi de locul pe unde s-a desfăşurat, prin vest (eventual prin aşa-numitul Vad al Cumanilor de la Calafat-Vidin). Se ştie că în 1027 a fost afectată thema Bulgaria, adică zona occidentală a Dunării de Jos 17. Au urmat însă alte atacuri, succedate la intervale scurte, în anii 1034-1036. Cel mai devastator a fost cel din 1036 (de fapt, în primăvara acelui an au avut loc trei invazii) 18. Arheologia confirmă distrugerea mai multor fortificaţii de pe Dunăre şi din interiorul provinciei Paradunavon în anii 1034-1036: Tulcea 19, Garvăn (Dinogetia) 20, Turcoaia (Troesmis) (cetatea de est) 21, Capidava 22, Tzar Asen 23 şi altele. ---------------------------------------------------------------16 P. Diaconu, op. cit., p. 369.17 P. Diaconu, Les Petchénegues au Bas-Danube, Bucureşti, 1970, p. 40-42.18 Ibidem, p. 43-49.19 Gh. Mănucu-Adameşteanu, Raport final asupra locuirii medievale timpurii de la Aegyssus-Tulcea (secolele X-XV), “Peuce”, 11, 1995, p. 364.20 I. Barnea, Şt. Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, III, Bucureşti, 1971, p. 355.21 Gh. Mănucu-Adameşteanu, D. Georgescu, Monede bizantine din colecţia Georgescu (secolele X-XIII), “Peuce”, 12, 1996, p. 285-286.22 P. Diaconu, Les Petchénegues..., p. 44.23 V. Dimova, Rannosrednovekovnata krepost do selo Tzar Asen, Silistrenko, “Dobrudza”, Varna, 10, 1993, p. 65, 73.45 ---------------------------------------------------------------Una dintre urmările marii invazii pecenege din 1036 a fost abandonarea fortificaţiei de la Dervent. Distrusă, ea nu a mai fost refăcută 24. Astfel, vadul de acolo, unul dintre cele mai importante în antichitate şi evul mediu, a fost lăsat neapărat. (Pe malul opus, cetatea de la Păcuiul lui Soare se transformase într-o simplă aşezare fortificată). A fost un fapt foarte grav, fiindcă acest vad se află la o distanţă foarte mică de Dristra, reşedinţa provinciei. O neglijenţă incredibilă, care denotă gravitatea situaţiei în această provincie periferică, în vremea de totală nepăsare faţă de armată şi apărarea statului, care a caracterizat perioada care a urmat după moartea lui Vasile II. Neglijenţa era cu atât mai mare cu cât ştim sigur că şi Dristra a fost afectată de invaziile in 1034-1036 (edificii incendiate, datate cu monede anonime tip B, emise în intervalul 1028-1034, descoperite în stratul de dărâmătură) 25.Nimic de mirare în această situaţie. Urmaşii lui Vasile II, Constantin VIII (1025-1028), Roman III (1028-1034) şi Mihail IV (1034-1041), au neglijat cu totul apărarea statului şi chiar au subminat baza acesteia fiindcă au abandonat protejarea proprietăţilor stratioţilor - adică a celor care în epoca împăraţilor macedoneni au constituit elementul esenţial al armatei. Mai mult, a fost încurajată destrămarea sistemului stratiotic, prin autorizarea răscumpărării obligaţiilor militare prin bani. Sumele obţinute au fost folosite mai ales pentru cheltuieli de natură civilă şi doar în mică măsură pentru crearea unei armate de mercenari bine puse la punct 26. Strategia generală a lui Roman III nu s-a bazat pe o analiză lucidă a realităţii, ci pe pofta de glorie. Mihail Psellos scria că el avea ambiţia de a cuceri “toate pământurile barbare de la răsărit şi de la apus”, dar că pe [popoarele barbare de la apus] “nu le prea lua în seamă, chiar dacă le-ar fi putut îngenunchea lesne; în schimb, de câte ori îşi îndrepta gândurile spre cele de la soare-răsare, socotea că acolo s-ar putea el impune şi şi-ar putea dura o domnie măreaţă” 27. Neglijarea Peninsulei Balcanice a îngăduit dezastrul din anii 1034-1036.Invaziile din 1034-1036 au fost decisive pentru slăbirea frontierei. Decăderea militară din vremea nedemnilor urmaşi ai lui Vasile II îşi găseşte la Dunăre un exemplu elocvent. Chiar dacă unele fortificaţii au fost refăcute, ele nu au mai alcătuit elementele unui sistem defensiv bine pus la punct, capabil să respingă atacurile. Acest sistem se atomizează. Aşezările fortificate devin din ce în ce mai mult centre autonome, care se apărau singure, după puterile lor, fără a mai aştepta ajutorul puterii imperiale. Unele fortificaţii nu mai sunt refăcute după aceste ---------------------------------------------------------------24 P. Diaconu, Les Petchénegues..., p. 44; Idem, Dervent, în Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, II, Bucureşti, 1996, p. 50. 25 Vezi S. Angelova, Sur la caractéristique de la céramique du Haut Moyen Âge, provenant de Drăstăr (Silistra), în vol. Dobrudza. Études ethno-culturelles, Sofia, 1987, p. 94.26 Vezi de ex. G. Ostrogorsky, Histoire de l'État byzantin, Paris, 1956, p. 346-347, 354-355.27 Mihail Psellos, Cronografia, trad. R. Alexandrescu, Iaşi, 1998, p. 34 (III, 4), p. 35 (III, 7).46 ---------------------------------------------------------------invazii 28. Prin efectele lor, invaziile din anii 1034-1036 marchează ceea ce am putea socoti o primă etapă a destrămării sistemului defensiv creat de Tzimiskes şi Vasile II.A doua etapă de disoluţie a acestui sistem defensiv a fost reprezentată de instalarea unui grup de 20.000 de pecenegi pe teritoriul Imperiului, în sudul Dobrogei şi în nordul Bulgariei actuale (în 1045). Pecenegii conduşi de Kegen au fost primiţi de împăratul Constantin IX, pentru că aceştia erau în conflict cu un trib rival, al lui Tyrach. Scopul era dublu: oprirea atacurilor săvârşite de aceşti pecenegi şi folosirea lor ca armă contra fraţilor lor de dincolo de Dunăre. Kegen s-a creştinat, a primit titlul de patrikios şi a fost declarat aliat al Imperiului (symmachos). Oamenii lui au fost colonizaţi, au primit pământuri şi li s-au acordat, de asemenea, trei fortificaţii (neidentificate) 29. Este posibil ca lui Kegen, devenit creştin, să-i aparţină sigiliul cu inscripţia Ioannes magistros kai archon Patzinakia to..., descoperit recent la Silistra 30. În acest caz, sigiliul ar atesta un moment ulterior din cariera şefului peceneg, căci titlul de magistros era superior celui de patrikios. Termenul Patzinakia sugerează existenţa unui teritoriu peceneg autonom, aflat undeva la Dunărea de Jos. Fiindcă mai târziu pecenegii apar ca stăpâni în nord-estul Bulgariei, probabil că acolo poate fi localizată Patzinakia (vezi mai jos).Colonizarea de foederati barbari a mai fost practicată şi în epoca romană târzie, chiar în aceeaşi zonă (carpi, goţi). Dar pe atunci, trupele de foederati erau o forţă auxiliară a armatei regulate. La mijlocul secolului al XI-lea, aceşti pecenegi au devenit imediat un inamic interior, care a creat mari probleme în deceniul care a urmat. Faptul că s-a apelat la contribuţia acestor barbari nesiguri pentru apărarea themei Paradunavon arată că situaţia sistemului defensiv era foarte dificilă. Cedarea a trei cetăţi şi acordarea unui teritoriu autonom evidenţiază rolul efectiv încredinţat acestor pecenegi în apărarea provinciei.Slăbiciunea sistemului defensiv de la Dunăre este evidenţiată de trimiterea în ajutorul armatei din Paradunavon a unor trupe terestre şi navale din alte zone ale Imperiului. Invazia pecenegilor lui Tyrach din 1046 (1047) a fost posibilă şi din cauza nepriceperii comandanţilor - o spune Kekaumenos 31. Este vorba de ducele themei Paradunavon (Mihail), dar şi de Constantin Arianites şi Vasile Monachos (ducii de Adrianopole şi, respectiv, Bulgaria), care fuseseră trimişi în ajutor. Iată că ---------------------------------------------------------------28 P. Diaconu, Les Petchénegues..., p. 44 şi R. Florescu, Z. Covacef, Stratigrafia Capidavei romane târzii şi feudale timpurii, “Pontica”, 21-22, 1988-1989, p. 244 susţin distrugerea definitivă a Capidavei în 1036. Unele descoperiri monetare ulterioare arată însă că locuirea a mai continuat până la 1046/1047. Vezi G. Custurea, Catalogul monedelor bizantine anonime descoperite la Capidava, “Pontica”, 28-29, 1995-1996, p. 301.29 Vezi P. Diaconu, Les Petchénegues..., p. 57-61; I. Barnea, Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 126.30 I. Jordanov, Sceau d’archonte de PATZINAKIA du XIe siecle, “Études Balkaniques”, 28, 1992, 2, p. 79-82.31 Kekaumenos, FHDR, III, p. 23.47 ---------------------------------------------------------------nici atunci când erau reunite efectivele mai multor corpuri de armată nu se putea apăra în mod eficient frontiera dunăreană. Dealtfel, potrivit cronicarului Skylitzes, Tyrach a trecut Dunărea atât de uşor fiindcă “lipsea orice fel de pază” 32. Un alt caz semnificativ este cel al încercării de respingere a invaziei uzilor din 1065, încercare eşuată în ciuda concentrării unor forţe comandate de ducii Nikephor Botaneiates şi Vasile Apokapes (acesta din urmă, aflat în fruntea unei armate aduse din orient) 33. A treia etapă a disoluţiei sistemului defensiv bizantin de la Dunăre este reprezentată de un fenomen totodată militar şi social-politic: transformarea acelor grăniceri pecenegi instalaţi de către împăratul Constantin IX într-o forţă ostilă autorităţii centrale, o forţă care a provocat secesiunea provinciei dunărene timp de aproape 20 de ani. Pentru epoca respectivă, nu era nimic neobişnuit. Imperiul a fost confruntat cu mai multe mişcări separatiste şi revolte, care au fost înăbuşite doar prin acţiunea hotărâtă a lui Alexios I Comnenul (1081-1118). După cum bine s-a observat, rebeliunea oraşelor paristriene a fost un semn al disperării populaţiei care s-a văzut lipsită de protecţia autorităţii imperiale şi, totodată, un simptom al slăbiciunii acestei autorităţi 34. În 1073, stratioţii şi locuitorii oraşelor s-au revoltat contra politicii fiscale a împăratului Mihail VII, aliindu-se cu pecenegii. Împreună cu aceştia, au întreprins atacuri contra capitalei. În 1078, rebelii se supun noului împărat Nikephor III, dar ulterior cetatea Dristra a continuat să fie stăpânită de şeful peceneg Tatós, care a respins asediul organizat de armata bizantină în 1088. Nu este aici locul unei expuneri amănunţite a evenimentelor 35. Ne interesează doar faptul că ele pun în evidenţă ieşirea acestei zone de sub autoritatea efectivă a Bizanţului şi extinderea dominaţiei pecenegilor de la nord de Dunăre asupra unei părţi din thema Paradunavon. Teritoriile stăpânite de Tatós, Sesthlav şi Satza se localizează cel mai probabil în sudul Dobrogei (avem în vedere Dobrogea istorică) şi în Deliorman. Nordul Dobrogei a continuat să aparţină efectiv Imperiului 36. Mai recent, unele cercetări numismatice au demonstrat că la Isaccea a funcţionat în secolul al XI-lea un atelier monetar, care asigura necesarul de monede pentru Dobrogea. După rebeliunea din 1073, aceste monede au continuat să fie emise până în timpul ---------------------------------------------------------------32 Skylitzes-Kedrenos, FHDR, III, p. 155. Pentru evenimente, vezi I. Barnea, Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 127-129.33 Skylitzes Continuatus, FHDR, III, p. 61-63; Mihail Attaliates, FHDR, III, p. 69-71; I. Barnea, Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 133-135. Problema funcţiei deţinute de Vasile Apokapes în 1064/1065 este prea complexă pentru a fi tratată aici. Vezi articolul nostru Unele observaţii asupra istoriei themei Paradunavon (despre Vasile Apokapes), “Pontica”, 31, 1998, p. 239-244.34 N. Ş. Tanaşoca, Les Mixobarbares et les formations politiques paristriennes du XIe siecle, RRH, 12, 1973, 1, p. 80.35 Vezi pe larg în I. Barnea, Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 135-153.36 Vezi P. Diaconu, Les Petchénegues..., p. 112-115.48 ---------------------------------------------------------------domniei lui Nikephor III (1078-1081), dar ele au circulat aproape numai în partea de nord a Dobrogei. Deci, jumătatea de nord a Dobrogei rămăsese sub autoritatea puterii centrale 37.Istoriografia românească a acordat o atenţie deosebită evenimentelor petrecute în Paristrion în anii 1073-1091, deoarece N. Iorga şi N. Bănescu au văzut indiciile unei evoluţii către forme statale româneşti în revolta celor trei conducători Tatós (zis şi Chalis), Satza şi Sesthlav 38. Această teorie a “primelor formaţiuni statale româneşti” amplasate pe întregul cuprins al Dobrogei a căpăt