Trista poveste a Hipatiei, sau cum a murit cultura clasica

Emergenta Canonului Biblic CANONUL MURATORIANCanonul Muratorian este numit si ‘Fragmentul Muratorian’ dupa numele desoperitorului si primului sau publicist, L. A. Muratori (in the "Antiquitates italicae", III, Milan, 1740, 851 sq.), fiind cel mai vechi Canon sau lista de carti a Noului Testament. Manuscrisul care contine Canonul a apartinut initial lui Bobbio si este acum in Biblioteca Ambroziana din Milano (Cod. J 101 sup.). Scris in cel de-al optelea secol, ne arata in mod dureros calitatea indoielnica a latinei cunoscuta in acea vreme. Documentul este insa de o importanta imensa pentru istoria Canonului Biblic. Originalul a fost scris in Roma sau imprejurimile sale, prin aproximativ anii 200 A.D. si probabil este o traducere din greaca. Aceasta varianta latina care se afla in ‘Ambrosiana’ este singura care a supravietuit. Cateva propozitii ale textului care acum se numeste ‘Canonul Muratorian’ se pastreaza totusi in alte cateva manuscrise, in special in codexurile Epistolelor lui Sfantul Pavel de la Monte Cassino. Canonul se compune nu numai dintr-o simpla lista de Scripturi, dar si o sinoptica a situatiei, care ne dezvaluie in acelasi timp informatii istorice si de alt ordin in ceea ce priveste destinul fiecarei carti. Inceputul este lipsa; textul care a supravietuit incepe cu ultima linie referitoare la cea de a doua Evanghelie continand toate informatiile aditionale referitoare la ea si deasemenea cea de a treia si a patra Evanghelie integral. Dupa care sunt mentionate: Faptele, Epistolele Sfantului Pavel (inclusiv cele catre Filimon, Tit si Timotei; cele ne-canonice catre Laodiceni si Alexandreni sunt respinse); in continuare Epistola Sfantului Iuda si doua Epistole ale Sfantului Ioan; printre Scripturile care ‘in catholica habentur’ sunt citate ‘Sapientia ab amicis Salomonis in honorem ipsius scripta’ ca si Apocalipsa dupa Sfantul Ioan si dupa Sfantul Petru, cu remarca ca ultima nu este admisa de catre unii sa fie citita in biserica. Se face mentiunea deasemenea ca Pastorul din Hermas poate fi citita oriunde, dar nu in serviciul divin; si in fine, exista ‘falsele Scripturi’ care sunt respinse, cele folosite de eretici. Ca o consecinta a latinei barbare folosita in document, la mai multe propozitii nu s-a putut intelege complet sensul exact. Dupa cum am amintit, data acestui Canon nu este foarte exact stabilita, insa ortodoxia (cu sensul de clerul si teologii conservatori) il plaseaza pe timpul lui Irineus (200 A.D.); din nou si acest document recunoaste numai cele patru Evanghelii, Faptele, treisprezece Epistole ale lui Pavel, Prima lui Ioan, A doua a lui Ioan, a lui Iuda si Apocalipsa. Mentioneaza ‘Intelepciunea lui Solomon’ care nu mai este in Biblia actuala; vorbeste aprobator de Pastorul din Hermas si spune ca Apocalipsa dupa Ioan si Apocalipsa dupa Petru sunt acceptate de catre scriitor, cu toate ca multi nu vroiau ca aceasta din urma sa fie citita in biserici. Nu mentioneaza Prima a lui Petru, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan si a lui Iacov (Westcott, On The Canon of the New Testament, p. 527) care toate sunt acum in Bibllia noastra. Vorbeste despre Epistola catre Laodiceni, numeste Epistola catre Evrei ca Epistola catre Alexandreni si le respinge pe amandoua ca fiind contrafaceri, trecand aceasta fapta in contul lui Pavel, fapt pe care teologii moderni il trec sub tacere atunci cand citeaza asa cum fac ei de obicei cu multa emfaza si cu mult entuziasm acest manuscris ca ‘o dovada timpurie a existentei Canonului’. Poti sa iti dai seama cat de disperata era biserica sa obtina acceptare cand dupa mult conflict intestin, a fost gata sa accepte ca ‘dovada timpurie’ un manuscris a carei data de conceptie este cel putin doua sute de ani dupa crucificarea lui Isus? Despre autorul acestui Canon s-au facut multe presupuneri (au fost mentionati Papias, Hegesippus, Caius din Roma, Hippolytus din Roma, Rhodon, Melito din Sardis), insa nu a putut fi adusa vreo ipoteza argumentata la acestea. Aceste fapte sunt deconcertante. Ne aflam la mai mult de 200 de ani de la Marea Misiune incredintata de Isus discipolilor sai. Aflam astfel ca dupa mai mult de 200 de ani de la aceasta, nu avem o carte terminata pe care oricine ar considera-o necesara pentru o astfel de nobila intreprindere ca Marea Misiune. Propun sa ni-L imaginam pentru o clipa pe Isus poruncind Apostolilor Sai sa mearga in toata lumea cu mesajul ‘Noului Sau Testament’ de Mantuire, insa prost echipati, intrucat nu au inca ‘manualul’ gata. Ce e cu cei care au murit fara sa aiba ocazia sa accepte atat de necesarul mesaj al acestor carti pe care le consideram azi ‘divine’ si ‘conditie prealabila mantuirii’?Parca Il aud pe Isus zicand (Matei 28: 18 - 20):‘. . . Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant.(19) Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.(20) Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului, . . . dar uitati baieti, . . . inca nu am Noua Biblie gata, . . . Tatal si cu Mine nu suntem in stare sa ne punem de acord ce sa va dam ca manual pentru Mantuire pentru . . . ei bine . . . inca vreo 200 de ani de aici incolo . . . Amin.’ Intrebare pentru fundamentalisti: Ti-ai pus intrebarea daca nu cumva Isus era incompetent gandindu-se sa trimita bietii discipoli fara Mesajul propriu-zis sau cartile necesare? Cum trebuiau acesti discipoli sa ‘invete toate neamurile’, cand ei insisi nu stiau ce sa invete si nu reuseau sa se puna de acord asupra a ce sa invete, avand atatea Evanghelii si Epistole in circulatie in primele secole ale Bisericii? Erau acei oameni care nu citeau aceste carti Sfinte automat condamnati fara speranta de mantuire doar pentru ca nu au avut Noul Tetsament? Este aceasta bajbaire in a decide ce e ‘divin’ si ce nu e de catre Biserica timpurie opera Duhului Sfant, si daca da, cum afecateaza aceasta imaginea noastra de ‘perfectiune dumnezeiasca’ a Divinitatii? Sa speram ca judecata si intelectul este de natura sa faca vizibila inabilitatea de a decide care carti au fost considerate de Dumnezeu ca necesare Mantuirii lumii. Studiul seriei de carti considerate de-a lungul secolelor ca facand sau nu parte din ‘mesajul divin’ nu face prea mare lucru pentru a spori imaginea unui Dumnezeu care conduce oamenii sai alesi, ce sa mai zicem de un Dumnezeu care le vorbeste: (Ioan 16:13) ‘ Cand va veni Mangaietorul, Duhul Adevarului are sa va calauzeasca in tot adevarul; caci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit si va va descoperi lucrurile viitoare.’ Ei bine, Duhul Sfant in mod evident nu a prea indrumat foarte bine . . . pentru cateva secole. MARTURIA SFINTILOR PARINTI DIN CEL DE-AL TREILEA SECOLCLEMENT DIN ALEXANDRIA (210 A.D.) A trait in prima parte a secolului al treilea si a plasat in Deutero-canon-ul sau ca avand o autoritate inferioara catre Evrei, A doua a lui Ioan si a lui Iuda, care acum sunt toate in Biblie. Includea Apocalipsa dupa Petru dar nu si pe cea dupa Ioan. Exact invers fata de ce avem azi. Includea Pastorul din Hermas, Prima Epistola a lui Clement si Epistola lui Barnabas, care acum nu mai sunt in Biblie (Davidson, The Canon of the Bible, p. 139). Astfel el punea catre Evrei, A doua a lui Ioan si a lui Iuda care sunt acum in Biblia noastra la acelasi nivel cu Pastorul din Hermas si Epistola lui Barnabas, care nu mai sunt acum in Noul Testament. El nu recunostea nici unul dintre canoane ca fiind de suprema autoritate (Ibid., 116), si nu intelegea notiunea de ‘ne-canonic’ ca opus lui ‘canonic’ pentru nici una dintre cartile care circulau (Ibid., 139).TERTULLIAN (220 A.D.) El includea in canonul sau cele patru Evanghelii, Faptele, Epistolele lui Pavel, Prima a lui Ioan si Apocalipsa dupa Ioan? (Davidson, The Canon of the Bible, p. 139). A inclus un apendice unde a pus ca fara autoritate catre Evrei, a lui Iuda, A doua a lui Ioan, si Prima a lui Petru care sunt acum in Biblie, alaturi de Pastorul din Hermas care nu e. Nu spune nimic despre ‘a lui Iacov’, A doua a lui Petru si A treia a lui Ioan care deasemenea sunt azi incluse in Biblia noastra. De remarcat ca este in dezacord cu Canonul Muratorian care se zice ca a fost fixat cu 20 de ani sau mai multi inainte de timpul sau. Din nou fiecare individ este canon pentru el insusi . . . . PESHITA, ADICA SIMPLA (TRADUCERE) Aceasta versiune a avut o atat de complexa istorie literara incat originea sa a fost mult timp un subiect de disputa. Cat de departe ne putem duce pe firul timpului, constatam ca a fost o versiune crestina, intrucat contine Noul Testament ca si Vechiul Testament, iar copiile existente ne-au venit pe filiera crestina. Insa Vechiul Testament prezinta o atat de puternica influenta evreiasca ca multi oameni de stiinta au sustinut ca a fost, cel putin in parte, de origine iudaica, altii adoptand ideea unei origini mixte Iudeo-Crestine. Se poate sa fi fost produs la Edessa, desi Kahle afirma ca provine din regiunea Adiabene-lui, undeva la estul Tigrului, unde Regele Isates si mama sa Elena au devenit adepti ai Iudaismului in primul secol dupa Cristos. Sunt pasaje in Vechiul Testament care sunt cu greu mai mult decat traduceri din arameica vestica Targums in scrierea siriaca. In timp ce textul corespunde in principal cu textul mazoretic evreiesc, se pare ca a fost revazut pe baza lui LXX (Septuagint). In versiunea originala siriaca lipseau Cronicile, Ezra, Neemia, Estera ca si Apocrifa, toate fiind adaugate ulterior. Cel mai valoros manuscris siriac este Codexul Ambrozian din aproximativ secolul sase, acum la Milano. Un manuscris al Facerii, Iesirii, Numerelor si Deuteronomului din Manastirea Sfanta Maria Deipara din Egipt poarta data corespunzand anului 464 A.D., fiind astfel cea mai veche copie de Biblie in orice limba care poarta o data exacta. Conform Enciclopediei Britanice, Peshita (in siriaca ‘simplu’ sau ‘comun’) este versiunea siriaca a Bibliei, Biblia acceptata de bisericile crestine siriace de la inceptul secolului al treilea dupa Cristos. Numele de Peshita a fost prima oara folosit de Moshe bar Kepha in secolul al noualea pentru a indica ca era textul de uz curent folosit (asa cum indica numele sau in latina vulgara). Acest nume se poate sa fi fost deasemenea folosit ca distinctie fata de mai complexa versiune Siro-Hexaplara. Din versiunile vernaculare ale Bibliei, Vechiul Testament Peshita este al doilea doar dupa Septuaginta greceasca ca vechime, fiind probabil in uz probabil in primul si al doilea secol dupa Cristos. Cele mai vechi fragmente in vechea siriaca se considera ca au fost traduse de pe texte in ivrit sau arameica de catre evrei crestini din Edessa, cu toate ca Vechiul Testament Peshita a fost mai tarziu revazut conform principiilor textuale grecesti. Cea mai veche versiune a Vechiului Testament Peshita dateaza din cel de-al cincilea secol A.D. si exclude A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan, Epistola lui Iuda si Apocalipsa lui Ioan care nu erau canonice in Biserica Siriaca. Davidson in ‘Canonul Bibliei’ la pagina 139 confirma ca Peshito, Biblia vechilor crestini siriaci excludea A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan, A treia a lui Ioan, Apistola lui Iuda si Apocalipsa lui Ioan care acum sunt in Biblie (Ibid., 146). VECHEA VERSIUNE LATINA Latina folosita in Biblie provine probabil din Africa de Nord tot atat de devreme ca anii 150 A.D. Este chiar posibil ca primii crestini ai Africii de Nord sa fi adoptat o traducere a Vechiului Testament de la evreii vorbitori de latina. Tertulian (160 - 230 A.D.) stia de Vechea Biblie Latina cel putin partial, iar Ciprian (200 - 258 A.D.), episcopul Cartaginei cita frecvent din ambele testamente ale acestei Biblii. Au supravietuit insa numai fragmente ale Vechiului Testament. Mai multe dintre cartile apocrife au fost incorporate nerevazut in Vulgata. Cat despre restul Bibliei, oamenii de stiinta au fost capabili sa reconstituie din fragmente o mare portiune din Vechiul Testament. Acestea, impreuna cu citatele Sfintilor Parinti ai Bisericii timpurii sunt azi sursele noastre de reconstructie a vechiului text latin al Vechiului Testament. Oamenii de stiinta disting doua tipuri de text: african si european. Vechiul Latin al Vechiului Testament a fost probabil facut dupa LXX grecesc, si valoarea sa principala este ca sursa de completare pentru textul LXX-ului asa cum era el inainte de revizia lui Origene. Ce este de notat insa aici, este ca versiunea Vechea Latina, Biblia Bisericii timpurii a Africii omitea Epistola catre Evrei, A doua a lui Petru si a lui Iuda. Epistola catre Evrei a fost ulterior adaugata ca o carte anonima (Westcott, On The Canon of the New Testament, p. 254). Din nou nu regasim nici o unitate sau acord cu cei care au fost inainte si opiniile lor despre ceea ce e ‘suflat cu Dumnezeire’. BISERICA ABISINIANA SI CANONUL SAU Biserica Abisiniana a fost o biserica care a crezut in monofizitism. Aceasta dogma era a unei secte schizmatice a secolelor cinci si sase care sustinea ca Isus are numai o singura natura (divina), astfel intrand in conflict cu doctrina ortodoxa care zice ca are ambele naturi, divina si umana. Monofizitismul era in principal limitat la Biserica Estica si a avut putina vigoare in Vest. La ordinele Papei Leon Intai, Sinodul de la Calcedon din 451 A.D. a incercat sa gaseasca o cale de mijloc intre orotdocsi si monofiziti. Edictul final nu i-a satisfacut pe monofiziti si controversa a continuat, acestia fiind sprijiniti de catre copti si secta Eutichiana. Biserica Estului i-a excomunicat in prima jumatate a secolului sase pe monofiziti intr-un efort de a suprima ‘erezia’, care de atunci s-a separat de biserica-mama. Monofizitii la randul lor s-au spart in doua factiuni asupra controverselor privind incoruptibilitatea corpului lui Isus. Dupa anii 560, o a treia secta isi face aparitia, Triteistii; ei interpretau cele trei persoane ale Dumnezeirii ca trei Dumnezei separati, si de aceea erau vazuti ca eretici de celelalte factiuni. In Egipt, Siria, si zona Mezopotamiei congregatiile monofizite au ramas puternice de-a lungul controversei. Desi in final condamnat in mod clar in anii 680 - 681 la cel de-al sasele Sinod Ecumenic, monofizitismul continua in anumite biserici pana azi. Astfel, Biserica etiopiana moderna, Biserica Armeneasca, Biserica Copta si Biserica Iacobita sunt toate institutii monofizite.Canonul Bisericii Abisiniene includea la inceput Enoh (evident ca da, pentru ca acesta invata despre un Mesia-Inger si nu un Mesia-Om), A patra a lui Esdras, Inaltarea lui Isaiah, Triumfurile, Asenetul (Davidson, The Canon of the Bible, p. 206), toate carti care nu sunt azi in Biblie si cateva de care lumea nu aude niciodata azi. Lista canonica s-a modificat adesea, multe carti fiind bagate si multe scoase, insa la modul general continea Iudith, Tobit, Prima catre Macabei, A doua catre Macabei, Intelepciunea lui Isus, Intelepciunea lui Solomon si chiar o carte numita Apocalipsa dupa Isaiah (Davidson, The Canon of the Bible, p. 206), nicuna negasindu-se azi in Biblia noastra.EGIPTUL SUPERIOR SI INFERIOR SI . . . CANOANELE SALE Biblia Egiptului superior si inferior este denumita copta ca in Noul testament copt. Din cele 5 versiuni copte cunoscute cea mai importanta este Saidica si Boairica. Saidica Este versiunea cea mai veche si a fost folosita in sudul Egiptului (Egiptul superior). Era cunoscuta inainte ca ‘Tebaica’ dupa numele orasului Teba. Astazi exista numai fragmente ale acestei versiuni, insa acestea sunt suficiente cantitatativ pentru a reconstrui cea mai mare parte a Noului Testament. Cel mai vechi dintre manuscrise dateaza din secolul patru dupa Cristos. Boairica Aceasta versiune era folosita in nordul Egiptului (Egiptul inferior) si inlocuia probabil alte dialecte. Este copta folosita in zilele noastre in seviciul divin al Bisericii Copte, si Noul Testament s-a pastrat integral. Ambele versiuni, Saidica si Boairica, contin in principal un tip de text alexandrian (din nou regasim influenta Alexandrina), similar textului gasit in Codex Vaticanus. Cele doua liste canonice ale Egiptului superior si inferior, numite vesiunea tebaica si versiunea memfitica omit Apocalipsa dupa Ioan (Westcott, On The Canon Of The New Testament, p. 266). ORIGENEOrigene (250 A.D.) a inclus in lista Vechiului sau Testament Epistolele lui Ieremia, Prima Macabei, A doua Macabei care nu sunt in Biblia noastra canonica de azi (n.t. - autor protestant, Biblia protestanta nu contine Deutero-canonul regasit la catolici si ortodocsi), nefacand nici o mentiune despre Ozea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Zefania, Hagai, Zaharia si Maleahi care deasemenea sunt azi in Biblie (Euseb., Eccl. History, vi. 25). Omisunea acestor doisprezece carti este foarte singulara, si versiunea latina a lui Rufinus (400 A.D.) le introduce fara sa zica nici un cuvant de explicatie. Clasic! Chiar daca ar fi fost omise din greseala, eroarea mai arata inca odata cat de indiferenti si incompetenti erau Sfintii Parinti cand faceau afirmatii despre ce trebuie sa se gaseasca si ce nu in Biblia Domnului. Origene nu furnizeaza o lista consecutiva a cartilor Noului Testament, insa pasaje adunate de ici de colo din opera sa indica care era opinia lui (Ibid., 261). Se pare ca impartea cartile Noului Testament in trei clase, autentice, ne-autentice si nesigure. Prima categorie includea cele patru Evanghelii, Faptele, patrusprezece Epistole ale lui Pavel, Prima a lui Petru, Prima a lui Ioan si Apocalipsa lui Ioan. A doua includea Pastorul din Hermas desi era inclinat sa o includa totusi intr-o clasa mai sus (adica in categoria nesigure), Epistola lui Barnabas, Faptele lui Pavel, Evanghelia dupa Evrei si cea dupa Egipteni, si Predica lui Petru (Davidson, The Canon of the Bible, p. 146). A treia clasa cuprindea Epistolele lui Iacov, Iuda, A doua a lui Petru, A doua a lui Ioan si A treia a lui Ioan (Davidson, The Canon of the Bible, p. 146). Dupa cum se poate vedea dupa inca o suta de ani era putina armonie in opiniile ‘invatatilor’ si ‘inspiratilor’ despre ceea ce era ‘Cuvantul Domnului’ pentru Biserica Sa. INFLUENTA ALEXANDRINA ASUPRA CRESTINISMULUI In Alexandria in Egipt se gasea o imensa biblioteca infiintata de Ptolemei (n.t. - dinastie de conducatori de origine greaca (macedoneana) a Egiptului in perioada de dominatie romana (anii 331 - 30 Inainte de Cristos. Aceasta biblioteca era situata in Muzeul Alexandriei; apartamentele sale erau minunat sculptate, fiind decorate cu cele mai alese statui si picturi; cladirea era construita in marmura. Aceasta biblioteca cuprindea 400 000 de volume (numarul variaza semnificativ de la o sursa istorica la alta). In cursul timpului, probabil datorita aparitiei problemei de spatiu pentru noile carti care soseau valuri, s-a infiintat o biblioteca aditionala care era situtata in Templul lui Serapis. Numarul de volume in aceasta biblioteca numita ‘fiica’ celei din muzeu era probabil si el de aproximativ 300 000 de volume. Erau deci 700 000 de volume in aceasta colectie regala. La infiintarea muzeului, Ptolemeu Soter si fiul sau Filadelf au avut in vedere trei obiective: Perpetuarea cunoasterii in lume asa cum era ea la momentul dat. Cresterea sa. Difuzarea sa. Pentru perepetuarea cunoasterii el a dat ordine bibliotecarului sef sa cumpere pe spezele regelui orice carte putea. Un grup de scribi era prezent in muzeu a caror sarcina era de a face copii lucrarilor la care proprietarii nu incuvintau ca acestea sa fie vandute. Orice carte adusa de straini in Egipt era luata o data la muzeu iar dupa ce I se faceau copii conforme, copiile se dadeau proprietarului iar originalul era pastrat in muzeu. Adesea o mare indemnizatie baneasca era data acestuia. Pentru cresterea cunoasterii: Unul dinrtre scopurile principale ale muzeului era sa serveasca ca spatiu de lucru unui corp de oameni devotati studiului, acestia locuind chiar in spatiul bibliotecii pe banii regelui. In forma originala de organizare, rezidentele muzeului erau impartite in patru facultati - literatura, matematica, astronomie si medicina. Un director de mare distinctie conducea stabilimentul si se ocupa de interesele si problemele sale. Demetius Falareus, probabil cel mai mare invatat al timpului sau si care a fost guvernator al Atenei pentru mai multi ani, a fost primul numit in aceasta functie. Sub el erau bibliotecarul, functie uneori detinuta de oameni ale caror nume au ajuns pe firul timpului pana la noi datorita meritelor lor, ca Eratostene si Apolonius Rodius. Tot in spatiul muzeului erau o gradina botanica si una zoologica. Aceste gradini facilitau studiul plantelor si animalelor. Exista tot acolo un observator astronomic continanad sfere armilare, globuri, armile solstitiale si ecuatoriale, astrolab si rigle paralactice si alte aparate folosite pe atunci, gradarea acestora fiind in grade si sesimi. Pentru difuzarea cunoasterii: In muzeu se tineau cursuri si prelegeri, conversatii si seminare de catre lectori, existand insa si alte metode pentru educatia in toate departamentele cunoasterii umane. Inspre acest mare centru intelectual afluau studenti din toate tarile. Se spune ca la un moment dat oricand in epoca sa de glorie, acolo nu erau mai putini de 14 000 de studenti. Normal ca dintre acestia, cativa au devenit cei mai eminenti dintre Parintii Bisericii Crestine, cum sunt Clement din Alexandria, Origene si Atanasie. Biblioteca din muzeu a fost arsa in timpul asediului Alexandrei de catre Iulius Cezar. Ca sa rascumpere fapta de mare ravagiu, Marc Antoniu va oferi Cleopatrei intreaga biblioteca adunata de Eumenes, Regele Pergamului, biblioteca initial creata pentru a rivaliza cu cea infiintata de Ptolemei. Ea a fost adaugata celei din Serapion, sau templul lui Serapis. Nu era insa sorocita sa ramana acolo pentru multe secole, si aceasta avea sa fie distrusa de catre Teofil, episcopul crestin al Alexandriei in 391 A.D. Istoricul Edward Gibbon povesteste cum dupa ce biblioteca a fost distrusa, imaginea sumbra a rafturilor de carti acum goale si arse provocau regretul si indignarea trecatorilor ale caror minti nu fusesera inca intunecate de prejudecata religioasa. Distrugerea acesteia a fost aproape lovitura de moarte pentru gandirea libera acolo unde crestinsimul a domnit pentru mai mult de o mie de ani. Insa veritabila lovitura de moarte avea sa vina numai cateva decenii mai incolo totusi, cand a fost data de Sfantul Chiril, care il va succedea in functie pe Teofil la episcopatul Alexandriei. Atunci, Hipatia, fiica lui Teon matematicianul, a indraznit sa continue vechile directive ptolemice. In fiecare zi in fata universitatii sale statea un lung sir de care; sala sa de lectura era aglomerata de elitele si mondenitatile Alexandriei. Ei veneau sa asculte discursurile sale pe temele care oamenii din orice epoca si le-au pus, dar la care inca nu s-au dat raspunsuri definitive. Cine sunt? De unde vin? Ce si cat pot sa stiu? Hipatia si Chiril; filosofia si bigotismul; ei nu pot exista impreuna. In timp ce Hipatia inca isi repara universitatea dupa ultimele ‘incursiuni’ crestine, ea a fost atacata de gloata Sfantului Chiril, o adunatura de calugari nitrieni. Fiindu-i rupte hainele de pe ea in plina strada, a fost tarata mai apoi intr-o biserica si omorata acolo de catre grupul lui ‘Petru Cititorul’. Trupul sau a fost taiat in bucati, carnea a fost smulsa de pe oase cu scoici, iar resturile aruncate in foc. Pentru aceasta crima Chiril nu a dat niciodata socoteala (n.t. - ceva info pe site-ul The University of California at San Diego, http://hypatia.ucsd.edu/~kl/hypatia.html). Se pare deci ca la crestini scopul scuza mijloacele. Asa si-a dat ultima suflare filosofia greaca in Alexandria, asa a murit venerata si venerabila lume clasica, asa a ajuns la tragicul si definitivul punct final invatatura pe care Ptolemeii s-au straduit atata sa o promoveze. Soarta Hipatiei a fost un avertisment bine inteles de toti cei care vor vrea sa cultive cunoasterea stiintifica. Mesajul era clar: Toti trebuie sa gandeasca cum le ordona autoritatea bisericeasca; 414 A.D.; In Atena insesi filosofia trage sa moara. Imparatul Iustinian a interzis cu minutiozitate invatarea acesteia, inchizand toate scolile din oras. Dupa aceasta au urmat lungile si secetoasele 'Evuri ale intuncericului', insa finalmente, soarele stiintei, acest far calauzitor cu lumina blanda si calda era totusi destinat sa se ridice din nou. Rick Havoc