Femei vestite din lumea antica

Livia Augusta 

Cu toate înfrângerile şi dezamăgirile pe care le suferea la palat, Livia continua să lucreze mână în mână cu soţul său. Colabora la legea privitoare la obligativitatea căsătoriei şi ajută material copiii familiilor senatoriale sărăcite. Participă cu aceeaşi discreţie la treburile politice, exercitând cîte o dată o influenţă sănătoasă asupra hotărârilor lui Augustus. Datorită ei a fost graţiat Cn. Cornelius Cinna, participant la o conjuraţie. Nu putea însă avea o înrâurire decisivă asupra soţului nici în probleme politice şi nici în viaţa de familie. Toate căsătoriile şi divorţurile le hotăra împăratul. Întâmpina cu mare satisfacţie atitudinea favorabilă a lui Augustus faţă de fiii săi, Tiberius şi Drusus, cărora le încredinţa importante comandamente militare şi demnităţi în viaţa administrativă.

Începând cu anul 11 î.e.n., viaţa Liviei fu întristată de evenimente nefericite. Pierdu pe fiul său Drusus, în vârstă de 30 de ani, mort la Rin în urma unei căderi de pe cal. Împreună cu Augustus, a plecat în plină iarnă (9 î.e.n.) ca să întâmpine la Ticinum, în câmpia Padului, cortegiul funerar al lui Drusus, înmormântat cu mari onoruri la Roma. Durerea doliului nu o aruncă în singurătatea casei, cum se întâmplase odinioară cu Octavia. Ca să-şi stăpânească durerea de mamă, găsi consolare în filozofie, discutând cu filozoful curţii, Areios, despre rostul vieţii şi al morţii. Primi în casa sa pe Antonia, văduva lui Drusus, şi se ocupă de educaţia nepoţilor săi, dintre care cel mai dificil se arăta Claudius, viitorul împărat. Augustus şi senatul se străduiră să o consoleze pe Livia prin diferite onoruri acordate defunctului său fiu sau chiar ei, în viaţă.

Valeria Messalina – Cea mai desfrânată împărăteasă romană

La 16 martie în anul 37 e.n., după o domnie dintre cele mai agitate şi aproape octogenar, murea, în vila lui Lucullus de la Misenum, sumbrul împărat Tiberius (14—37). Succesorul său a fost un nepot, Caius Iulius Caesar, cunoscut în istorie sub numele de Caligula (37—41).
În anii de domnie ai lui Caius Caligula, surorile sale Drusilla, Livilla şi Agrippina, împreună cu bunica lor, Antonia Maior, s-au bucurat la palat de onoruri deosebite. Numele celor trei surori apăreau înscrise alături de cel al împăratului în anumite acte de stat, participau la diferite solemnităţi publice şi în formula oficială de jurămînt public ele se menţionau de asemenea alături de fratele lor. Suetonius presupune că dezechilibratul mintal, care a fost împăratul Caligula, avusese raporturi incestuoase cu toate surorile sale. Afecţiunea nebunului s-a concentrat mai ales asupra Drusillei şi s-ar fi ajuns la o uniune consanguină, dacă sora sa n-ar fi decedat subit, în anul 38 e.n.

Sappho. Legendă şi adevăr

Existenţa ei istorică (în veacurile VII—VI) şi renumele ce-l va deţine Sappho în secolele următoare ne sunt confirmate şi pe cale epigrafică. Despre ea ne informează faimoasa Cronică din Paros, o inscripţie gravată pe o placă de marmură, prin anii 262 î.e.n. (azi păstrată la Universitatea din Oxford), în al cărei text, datele privind pe poeţi şi scriitori ocupă un loc important. Amintitul document rezumă pe o perioadă de 1318 ani principalele evenimente din Grecia şi notează despre poeta noastră că: „Din vremea când Sappho, exilată, s-a îmbarcat ca să plece din Mytilene în Sicilia, s-au scurs 334 de ani; pe atunci era arhonte, la Atena, Critias cel Bătrân, la Siracuza puterea se găsea în mîinile Gramoroi-lor”.
Această inscripţie confirmă informaţiile vagi transmise de unii biografi antici târzii despre exilul poetei, pe care îl sincronizează cu alte evenimente istorice în jurul anilor 598 î.e.n., deci pe când era în viaţă Solon la Atena, pe când la Babilon domnea marele Nabucudonosor al II-lea, iar Alyattes şi Cresus stăpâneau Lydia. Cât priveşte pe bogaţii proprietari de pământ siracuzani, denumiţi gramoroi, aceştia au deţinut puterea în oraşul sicilian timp de peste cincizeci de ani. O biografie completă a poetei s-a scris numai către sfârşitul veacului al IV-lea î.e.n., de către filozoful peripatetician Chamaileon, elev al lui Aristotel. Opera lui s-a pierdut şi din ea posedăm fragmente utilizate de alţi autori, între care şi de Atheneu. Între anii 1880 şi 1920, s-au descoperit în nisipurile Egiptului, la Oxyrhynchus, numeroase fragmente de papiri ce conţineau date preţioase în legătură cu biografia poetei: „Despre Sappho. Sappho, prin familia sa, era din Lesbos, din oraşul Mytilene; avuse ca tată pe Scamandronymos; în ceea ce priveşte fraţii, ea a avut trei, pe Eurigyos, Larichos şi pe cel mai mare, Charaxos, care a plecat în Egipt, unde din cauza unei oarecare Doricha şi-a risipit cea mai mare parte din avere. Larichos, cel mai mic, a fost preferatul ei. Ea a avut o fată, Cleis, care purta numele bunicii. Sappho a fost criticată de către unii ca imorală şi îndrăgostită de femei; după cum se spune, ea avea un fizic neplăcut şi foarte urât, căci avea tenul întunecat şi era de statură mică”. Lexicograful bizantin Suidas (secolul IX e.n.), în notiţa sa biografică despre Sappho, referitor la descendenţa acesteia, presupune „cinci taţi”; ne spune că mama ei se numea Cleis (născută în Eresos din insula Lesbos); că epoca de glorie a creaţiei sale s-a desfăşurat între anii 612 şi 609 î.e.n., pe vremea când trăiau Alceu, Stesichoros şi Pittacos; Sappho s-a căsătorit cu bogătaşul Kerkylas din insula Andros. Poeta a scris nouă cărţi de cântece lirice; a compus epigrame, versuri elegiace, iambi şi neonodii — conchide Suidas. Dintre numeroşii autori antici ce păstrează date biografice privitoare la Sappho pot fi amintiţi Ovidiu, care ne-a versificat o scrisoare imaginară a poetei Sappho către iubitul ei Phaon (Heroida), apoi Maximus din Tyr care a scris o „dizertaţie” (a XVIII-a) despre ea. Pe baza acestor principale izvoare şi a altor informaţii secundare, după eliminarea părţii legendare, s-a putut reconstitui parţial biografia poetei. Ea s-a născut în jurul anilor 630 î.e.n. şi a murit într-o vreme pe care nu o putem determina azi. Poeta a devenit repede celebră, ceea ce, poate, i-a atras, ca şi prietenului său Alceu, ura tiranului Pittacos. Despre renumele ei se menţionea2ă şi o anecdotă, înregistrată de Plutarh şi Aulus Gellius, admiratori de seamă ai poetei. Ei ne spun că marele legislator atenian, Solon, în seara vieţii sale, la un banchet organizat de către nepotul său, îl auzi pe acesta cântând o poemă de Sappho. Bătrânul o găsi atât de minunată, încât rugă pe nepot să-l ajute s-o înveţe şi el: Solon dorea să o cunoască pe poetă înainte de a muri. În tinereţe, ilustrul atenian compusese şi el versuri cântate cu acompaniament de  liră. Locul de naştere La unii biografi antici se arată ca loc de naştere al poetei, în mod greşit, oraşul Eresos din insula Lesbos, făcându-se confuzie cu localitatea natală a mamei sale. Astăzi este bine stabilit că Sappho şi fraţii săi s-au născut la Mytilene, principalul oraş al insulei Lesbos, unde familia se stabilise de mulţi ani. Ovidiu pretinde că Sappho a rămas orfană de tată la vârsta de şase ani. Numele de Cleis este acordat mamei sale de toate categoriile de izvoare. Căsătoria Căsătoria poetei s-a pus la îndoială de către mulţi biografi moderni, considerându-se aceasta o invenţie răutăcioasă a comicilor din Atena, ca multe alte blestemăţii aruncate calomnios pe seama ei. Bărbatul său Kerkylas ar fi fost negustor, originar din insula Andros, şi tată al fetiţei lor, Cleis floarea de aur din versurile poetei. Cum arăta Sappho? Toate ştirile privitoare la fizicul poetei dovedesc că nu a fost o femeie frumoasă. Fără îndoială că urâţenia îi produsese un complex de inferioritate care se deduce şi din versurile ei pesimiste. Socrate, Iulian Apostatul şi scriitoarea bizantină Anna Comnena au judecat frumuseţea poetei nu după estetica obrazului şi conformaţia corpului, ci după talentul ei poetic, dublat de ascuţimea minţii sale, de aceea ei o numesc „frumoasa Sappho”. În scrisoarea imaginară adresată de Sappho lui Phaon, poetul Ovidiu (Heroides) expune amărăciunea poetei privitoare la fizicul său, dar, în acelaşi timp, şi natura compensaţiilor ce acopereau urâţenia sa: „Natura a fost răuvoitoare cu mine, neacordându-mi frumuseţea, dar prin geniul meu suplinesc abstenţa acestei frumuseţi. Sunt mică, dar am un nume care poate cuprinde întregul pământ: port prin urmare dimensiunile numelui meu. Albă nu sunt, dar şi Andromeda, fiica lui Cepheus, deşi neagră ca şi culoarea ţării sale (Etiopia) i-a plăcut lui Perseu… Iar atunci când mă vei citi, îţi voi apărea frumoasă”. Pictorii vaselor greceşti şi sculptorii de mai târziu i-au inventat variate portrete, dar nicăieri nu au redat fizicul real al poetei, aşa cum rezultă din informaţiile literare, ci au căutat să o înfrumuseţeze. Numai răutăcioasa comedie attică târzie a ironizat făptura dizgraţioasă a cîntăreţei din Lesbos.