Sărăcia din Etiopia. Iată cum arată viața oamenilor de acolo
Șantierul metroului din Addis Abeba reprezintă ”frontiera” cartierului Sebategna din capitala etiopiană. Pe o porțiune lungă din parcursul șantierului se joacă fotbal. În ciuda performanțelor atinse în atletism la competițiile internaționale, sportul rege tronează și în Etiopia. La câțiva metri de terenurile improvizate sunt înșiruite mașini. Toyote, pentru că 90% din autovehiculele înmatriculate sunt produse de japonezi în urmă cu vreo 20-30 de ani. De la băieți adolescenți, până la bărbați în toată firea câștigă un ban spălându-le de noroiul omniprezent în sezonul ploios etiopian.
Dincolo de bulevardul șantier se întind ulițele mocirlite pe care curg rămășițele ultimelor averse amestecate cu dejecții umane. Mirosul e primul simț uman activat la intrarea în mahala. Văzul descoperă apoi case minuscule, majoritatea din chirpici, barăci improvizate fie pentru locuit, fie pentru micii afaceriști și o mulțime de oameni. Pete galbene decorează peisajul fiecărui pas. Sunt nenumărate bidoane pentru apă.
Disperarea e larg răspândită în mahalalele etiopiene. Iar mahalalele sunt larg raspândite in Etiopia. 72% din populația urbană a țării trăiește în cartiere extrem de sărace, unde aprovizionarea cu apă e un lux, iar accesul la instalații sanitare e un vis. Doar 40% din locuitorii capitalei Addis Abeba (3 milioane) pot folosi o formă sau alta de toaletă. Inclus în această definiție este segmentul de la latrină, până la closetul modern.
Văzută la nivel continental, situația reprezintă o problemă de proporții uriașe. Conform estimărilor ONU, în 2009 locuiau în mahalale din Africa subsahariană circa 1 miliard de oameni. Numărul acestora e așteptat să se dubleze până în 2030, din cauza ritmului febril al urbanizării Africii. Evoluția nu este una anormală, ba dimpotrivă, e firesc ca ecartul de dezvoltare dintre Africa și Europa să se diminueze. Problema este că autoritățile statale nu au capacitatea să administreze acest proces.
E suficient ca cineva să citească definiția unei mahalale, conform UNHABITAT (United Nations Human Settlements Programme): „o regiune urbană unde există un deficit cronic de servicii de bază (instalații sanitare, electricitate, apă potabilă), cu unități locative sub standardul minim, supraaglomerată, periculoasă pentru sănătate și caracterizată de o largă răspândire a excluziunii sociale”.
Locuitorii din mahalale câștigă, în medie, 50 de dolari americani lunar. Așa se explică prezența multor ligheane umplute cu apă de ploaie. Cantitatea strânsă gratuit reprezintă o economie importantă la bugetul unei familii care, pentru a avea acces la o sursă sigură de apă potabilă, trebuie să plătească, în medie, de șase ori mai mult decât un cetățean al SUA pentru un litru de apă.
Cu toate acestea, populaţia din zonele rurale continuă să ia cu asalt mahalalele capitalei în speranţa unei vieţi mai bune, însă nu face altceva decât să agraveze o problemă şi aşa acută.
Cele mai mari probleme în mahalale le au copiii. 40% dintre cei care locuiesc în astfel de cartiere sunt malnutriți, o consecință directă a sărăciei. Iar cele mai multe cazuri de îmbolnăviri apar tot la cei mici.
